Anul C
Duminica a 4-a de peste an

Ier 1,4-5.17-19; Ps 70; 1Cor 12,31-13,13; Lc 4,21-30

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Textele sacre proclamate în această duminică a patra din timpul de peste an ne conduc la o temă fundamentală pentru Sfânta Scriptură, cea a profeţiei. Din prima lectură, luată din Cartea profetului Ieremia, înţelegem că profetul nu este întâi de toate cel care prevesteşte viitorul, dar cel care e ales de Dumnezeu să vorbească în numele său, să poarte oamenilor mesajul divin. Profetul este, aşadar, conştiinţa critică a comunităţii, fiind menit de Dumnezeu să facă posibilă în comunitatea sa înţelegerea şi practicarea voinţei dumnezeieşti. Aceasta a fost şi misiunea dificilă a profetului Ieremia, a cărui chemare am ascultat-o astăzi. Timp de treizeci de ani Ieremia a predicat convertirea şi pocăinţa pentru a ţine departe de poporul său pedeapsa exilului babilonic. Dar nu a fost ascultat: a fost persecutat, încarcerat, pedepsit drept trădător, părăsit chiar de familia lui. Însă, toate aceste evenimente Ieremia le-a trăit având mereu prezent cuvântul consolator al lui Dumnezeu: "Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, să te eliberez".

Pagina evanghelică pe care tocmai am ascultat-o pare să continue această istorie dramatică, schimbând numai personajul principal: de această dată este vorba de profetul prin excelenţă, Isus, cel prin care Dumnezeu ne-a spus totul şi ne-a dăruit totul. Isus este la Nazaret, satul său natal, şi tocmai şi-a anunţat misiunea: "Duhul Domnului este asupra mea, el m-a sfinţit prin ungere să vestesc săracilor evanghelia", fragment evanghelic meditat deja duminica trecută. Textul proclamat astăzi ne arată reacţia celor care îl ascultă pe Isus: mai întâi aceştia îl încuviinţează şi se miră de cuvintele sale pline de har. Dar această mirare în loc să se transforme în credinţă, lasă locul contestării şi, mai grav, mâniei: "Toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie", ne relatează evanghelistul Luca.

În faţa acestei reacţii neaşteptate, care într-un fel prevesteşte sfârşitul dramatic al vieţii lui Isus, dorim să ne întrebăm: ce a provocat mânia consătenilor lui Isus, în aşa fel încât să dorească a-l arunca de pe colină în prăpastie? Putem da un răspuns dacă înţelegem bine sensul unei alte întrebări: "Nu este el oare fiul lui Iosif?" Cu alte cuvinte: "Cum poate cineva căruia îi cunoaştem familia, să îşi aroge titlul de Mesia, de salvator şi mântuitor al nostru? Trimisul lui Dumnezeu nu poate fi unul dintre noi, un consătean de-al nostru pe care îl cunoaştem îndeajuns!" Locuitorii Nazaretului se închid, aşadar, în faţa lui Isus. Iau această atitudine şi pentru un motiv, ce reiese din acel proverb care probabil s-a aflat mai întâi pe buzele lor: "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!" Adică nu trebuia să faci minuni la Cafarnaum, ci aici în locul tău de baştină, în felul acesta am putea şi noi profita puţin de pe urma ta!"

Isus nu este primit de ai săi cu acea atitudine interioară de disponibilitate, de deschidere, de credinţă care este condiţia primă pentru a-l recunoaşte drept salvator. Consătenii săi caută minuni şi spectacol, în schimb Isus îi invită la o convertire trăită în camera tainică a propriei inimi. Necredinţa lor e foarte concretă: refuză ca Isus să pătrundă în viaţa lor zilnică şi în alegerile ce le au de făcut; refuză ca vocea lui Isus să fie mai importantă decât vocea egoismului, a orgoliului din inima lor. Doresc miracole, un vindecător tot timpul la dispoziţie. Doresc, aşadar, ca planul lui Dumnezeu să se plieze, să se adecveze după propriile proiecte sau interese. De aceea, Isus nu poate săvârşi nici o minune, pentru că lipseşte deschiderea pentru prima şi cea mai importantă minune: cea a credinţei!

Iubiţi credincioşi, această reacţie a locuitorilor din Nazaret, ar trebui să ne provoace şi pe noi să reflectăm asupra vieţii noastre pentru un dublu motiv. Primul motiv se referă la comportamentul nostru în faţa lui Cristos, profetul prin excelenţă. Prologul Evangheliei după sfântul Ioan ne spune că Isus a venit în lume, între ai săi, dar ai săi nu l-au primit, fapt confirmat de episodul evanghelic de astăzi. "Ai săi" însă nu sunt numai locuitorii din Nazaret, sau evreii din timpul lui Isus, dar este întreaga omenire de ieri şi de astăzi.

Foarte probabil suntem chiar noi, creştini din naştere sau din tradiţie, care ne asemănăm uneori cu aceşti consăteni ai lui Isus.

Cu toţii, atunci când ne apropiem de Isus, simţim o anumită admiraţie faţă de persoana sa, încuviinţându-l pentru cuvintele sale pline de profunzime. Însă atunci când ni se propune întreaga sa învăţătură, atunci când trebuie să îl acceptăm ca maestru şi model în toate alegerile şi situaţiile vieţii noastre, ni se întâmplă şi nouă să rostim acelaşi răspuns dat odată de mulţi dintre discipolii săi: "Greu este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte?" În faţa lui Isus, profet incomod care ne pune în faţă exigenţele voinţei lui Dumnezeu, avem de multe ori tentaţia să preferăm planurile noastre şi să reducem la tăcere vocea sa divină, dacă nu în modul violent al celor din Nazaret, cel puţin prin diferite metode de a ne astupa urechile inimii.

O tactică de astupare a urechilor inimii constă în a considera că deja îl cunoaştem îndeajuns pe Cristos, că ştim foarte bine conţinutul evangheliilor, şi de aceea cuvântul lui ajunge să fie o realitate cu care ne-am obişnuit, care nu mai suscită interesul, dorinţa convertirii. Apropo de această tactică, există o relatare cu iz de anecdotă a unui preot englez: părintele observase cum credincioşii săi, în timpul citirii cuvântului lui Dumnezeu şi explicării lui în predică, ori erau neatenţi uitându-se pe pereţii bisericii, ori chiar moţăiau. Atunci părintele a scos din buzunar o Biblie în ebraică şi a început să o citească. Cu toţii au început să îl asculte cu atenţie: "Ce ascultători extraordinari sunteţi - spuse părintele - când vă citesc lucruri pe care nu le înţelegeţi, vă ciuliţi urechile. În schimb, când vă vorbesc în limba voastră despre cele ce privesc viaţa veşnică, vă lăsaţi imediat cuprinşi de neatenţie sau de somn!" Oare nu ni se întâmplă şi nouă ceva asemănător faţă de persoana lui Isus, atunci când deja i-am stabilit bine locul în rutina vieţii noastre, dăruindu-i din obişnuinţă o oră duminica sau înrămându-l într-un frumos tablou pe pereţii locuinţei noastre, dar uitând că el, Isus, vrea mai mult să fie imprimat pe pereţii inimii noastre pentru a o transforma într-o inimă nouă?

Al doilea motiv de reflecţie vine din identitatea noastră a fiecăruia: atunci când am fost botezaţi, am primit şi o ungere cu sfânta crismă, ungere prin care am devenit şi noi profeţi, continuatori ai lui Isus, marele profet. Mântuitorul doreşte ca şi noi să fim profeţi pe lângă semenii noştri, adică purtători ai cuvântului său care îndeamnă la convertire. Bineînţeles că putem întâmpina în faţa noastră opozanţi, ba chiar persecutori, dar astăzi Dumnezeu ne spune şi nouă ca şi profetului Ieremia: "Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, să te eliberez!" Cum putem fi noi profeţi? În primul rând vorbind cu Dumnezeu (prin rugăciune), apoi ascultând cuvântul lui Dumnezeu (citirea Sfintei Scripturi), dar şi invitând pe ceilalţi să asculte vocea lui Dumnezeu. Dar lectura a doua din această duminică ne invită să vedem că profeţia noastră creştină nu trebuie să se oprească la cuvinte, ci, mai important, să se exprime prin fapte concrete, prin iubirea aproapelui, prin caritate.

În minunatul imn al carităţii, sau al dragostei, sfântul Paul ne aminteşte că mărturia, profeţia noastră care poate să îi poarte pe ceilalţi la Dumnezeu este tocmai dragostea, prin care uităm de noi înşine pentru binele celui iubit. Noi, creştinii, nu putem anunţa evanghelia decât din iubire şi cu iubire. Pentru că, într-adevăr, dragostea e totul, este viaţa însăşi a lui Dumnezeu, pe care şi noi o putem experimenta şi care dă sens întregii noastre existenţe. Să-i mulţumim Domnului pentru darul cuvântului său care ne îndeamnă să fim, în ciuda indiferenţei sau refuzului lumii, profeţi ai dragostei lui Dumnezeu, dar mai ales să ne deschidem inimile pentru a continua celebrarea sfintei jertfe, adevărată şcoală a dragostei, în care experimentăm cum Isus, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit.

28 ianuarie 2007

Pr. Daniel Iacobuţ

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
398 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 4-a de peste an:

Anul C
31 ianuarie 2010 - Pr. Cristinel Fodor
3 februarie 2013 - Pr. Corneliu Berea, SVD
31 ianuarie 2016 - Pr. Iosif Enăşoae
3 februarie 2019 - Pr. Lucian Farcaş

[ Index predici şi predicatori ]