Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către preoţi cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a morţii sfântului paroh de Ars

Către fraţii mei preoţi.

Iubiţi fraţi,

Amintim a 160-a aniversare a morţii sfântului paroh de Ars, propus de Pius al XI-lea ca patron al tuturor parohilor din lume[1]. În sărbătoarea lui vreau să vă scriu această scrisoare, nu numai parohilor ci şi vouă tuturor, fraţi preoţi, care fără a face zgomot „lăsaţi toate” pentru a vă angaja în viaţa zilnică a comunităţilor voastre. Vouă care, ca parohul de Ars, lucraţi în „tranşee”, purtaţi pe umerii voştri povara zilei şi arşiţa (cf. Mt 20,12) şi, expuşi la nenumărate situaţii, „vă expuneţi” zilnic şi fără a vă da prea multă importanţă, pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie îngrijit şi însoţit. Mă adresez fiecăruia dintre voi care, în atâtea ocazii, în manieră neobservată şi jertfită, în oboseală sau în trudă, în boală sau în dezolare, asumaţi misiunea ca o slujire adusă lui Dumnezeu şi poporului său şi, chiar cu toate dificultăţile drumului, scrieţi paginile cele mai frumoase ale vieţii sacerdotale.

În urmă cu câtva timp am manifestat episcopilor italieni preocuparea că, în multe regiuni, preoţii noştri se simt ridiculizaţi şi „învinovăţiţi” din cauza unor delicte pe care nu le-au comis şi le spuneam că ei au nevoie să găsească în episcopul lor figura fratelui mai mare şi tatăl care să-i încurajeze în aceste timpuri dificile, să-i stimuleze şi să-i susţină pe drum[2].

Ca frate mai mare şi tată vreau şi eu să fiu aproape, înainte de toate pentru a vă mulţumi în numele sfântului popor al lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primeşte de la voi şi, la rândul meu, să vă încurajez să reînnoiţi acele cuvinte pe care Domnul le-a rostit aşa de duios în ziua hirotonirii noastre şi constituie izvorul bucuriei noastre: „Nu vă mai numesc servitori… v-am numit prieteni” (In 15,15)[3].

DURERE

„Am văzut necazul poporului meu” (Ex 3,7)

În ultimele timpuri am putut să aud mai clar strigătul, adesea tăcut şi constrâns la tăcere, al fraţilor noştri, victime ale abuzurilor de putere, de conştiinţă şi sexuale din partea slujitorilor hirotoniţi. Fără îndoială, este un timp de suferinţă în viaţa victimelor care au îndurat diferite forme de abuz; şi pentru familiile lor şi pentru tot poporul lui Dumnezeu.

Aşa cum ştiţi, suntem angajaţi puternic în punerea în practică a reformelor necesare pentru a da impuls, din rădăcină, unei culturi bazate pe îngrijirea pastorală în aşa fel încât cultura abuzului să nu reuşească să găsească spaţiu pentru a se dezvolta şi, cu atât mai puţin, pentru a se perpetua. Nu este o misiune uşoară şi, pe termen scurt, cere angajarea tuturor. Dacă în trecut omisiunea a putut să se transforme într-o formă de răspuns, astăzi vrem ca întoarcerea, transparenţa, sinceritatea şi solidaritatea cu victimele să devină modul nostru de a face istoria şi să ne ajute să fim mai atenţi în faţa tuturor suferinţelor umane[4].

Nici această durere nu este indiferentă preoţilor. Acest lucru l-am putut constata în diferitele vizite pastorale atât în dieceza mea cât şi în altele, unde am avut oportunitatea de a ţine întâlniri şi colocvii personale cu preoţii. Mulţi dintre ei mi-au manifestat indignarea lor pentru ceea ce s-a întâmplat, precum şi un soi de neputinţă, pentru că dincolo de „truda dăruirii au trăit dauna provocată de suspiciune şi de punerea în discuţie, care în unii sau în mulţi poate să fi strecurat îndoiala, frica şi neîncrederea”[5]. Sunt numeroase scrisorile preoţilor care împărtăşesc acest sentiment. Pe de altă parte, este mângâietor a găsi păstori care, atunci când văd şi cunosc suferinţele victimelor şi ale poporului lui Dumnezeu, se mobilizează, caută cuvinte şi parcursuri de speranţă.

Fără a nega şi a tăgădui dauna provocată de unii dintre fraţii noştri, ar fi nedrept să nu recunoaştem atâţia preoţi care, în manieră constantă şi integră, oferă tot ceea ce sunt şi au pentru binele altora (cf. 2Cor 12,15) şi duc înainte o paternitate spirituală care ştie să plângă cu aceia care plâng; sunt nenumăraţi preoţii care fac din viaţa lor o faptă de milostenie în regiuni sau situaţii adesea neospitaliere, depărtate sau abandonate, chiar şi cu riscul propriei vieţi. Recunosc şi vă mulţumesc pentru exemplul vostru curajos şi constant care, în momentele de turbulenţă, ruşine şi durere, ne arată cum voi continuaţi să vă puneţi în joc cu bucurie pentru Evanghelie[6].

Sunt convins că, în măsura în care suntem fideli faţă de voinţa lui Dumnezeu, timpurile purificării ecleziale pe care le trăim ne vor face mai bucuroşi şi simpli şi, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor fi foarte rodnice. „Să nu ne descurajăm, Domnul purifică Mireasa şi ne converteşte pe toţi la El, ne face să experimentăm încercarea pentru ca să înţelegem că fără El suntem praf. Ne mântuieşte de ipocrizie, de spiritualitatea aparenţelor. El suflă Duhul său pentru a reda frumuseţe Miresei sale, surprinsă în adulter flagrant. Ne va face bine să luăm astăzi capitolul 16 din Ezechiel. Aceasta este istoria Bisericii. Aceasta este istoria mea, poate să spună fiecare dintre noi. Şi la sfârşit, dar prin ruşinea ta, tu vei continua să fi păstorul. Căinţa noastră umilă, care rămâne tăcută printre lacrimi în faţa monstruozităţii păcatului şi a măreţiei insondabile a iertării lui Dumnezeu, această, această căinţă umilă este începutul sfinţeniei noastre”[7]

RECUNOŞTINŢĂ

„Nu încetez să mulţumesc pentru voi” (Ef 1,16)

Vocaţia, mai mult decât o alegere a noastră, este răspuns la o chemare gratuită a Domnului. Este frumos să ne întoarcem încontinuu la acele pasaje evanghelice care ni-l arată pe Isus care se roagă, alege şi cheamă „pentru ca să fie cu el şi să-i trimită să predice” (Mc 3,14).

Aş vrea să amintesc aici un mare maestru de viaţă sacerdotală din ţara mea natală, părintele Lucio Gera, care, vorbind unui grup de preoţi în timpuri de multe încercări în America Latină, le spunea: „mereu, dar mai ales în încercări, trebuie să ne întoarcem la acele momente luminoase în care am experimentat chemarea Domnului de a ne consacra toată viaţa noastră slujirii sale”. Este ceea ce îmi place să numesc „amintirea deuteronomică a vocaţiei” care ne permite să ne întoarcem „la acel punct incandescent în care harul lui Dumnezeu m-a atins la începutul drumului. De la acea scânteie pot să aprind focul pentru astăzi, pentru fiecare zi, şi să duc căldură şi lumină fraţilor mei şi surorilor mele. De la acea scânteie se aprinde o bucurie umilă, o bucurie care nu ofensează durerea şi disperarea, o bucurie bună şi blândă”[8].

Într-o zi am rostit un „da” care s-a născut şi a crescut în sânul unei comunităţi creştine graţie acelor sfinţi „de la uşa vecină”[9] care ne-au arătat cu credinţă simplă cât de mult merita să dăm totul pentru Domnul şi pentru Împărăţia sa. Un „da” a cărui importanţă a avut şi va avea o transcendenţă nebănuită şi care de multe ori nu vom fi în stare să ne imaginăm tot binele care a fost şi este capabil să-l genereze. Este frumos atunci când un preot bătrân este înconjurat şi vizitat de cei mici – de acum adulţi – pe care la începuturi i-a botezat şi, cu recunoştinţă, vin să-i prezinte familia lor! Acolo am descoperit că am fost unşi pentru a unge şi ungerea lui Dumnezeu nu dezamăgeşte niciodată şi mă face să spun cu apostolul: „Nu încetez să mulţumesc pentru voi” (Ef 1,16) şi pentru tot binele pe care l-aţi făcut.

În momentele de dificultate, de fragilitate, precum şi în cele de slăbiciune şi în care ies la iveală limitele noastre, când cea mai rea dintre toate ispitele este aceea de a rămâne să rumegăm în gând dezolarea[10] frângând privirea, judecata şi inima, în acele momente este important – chiar aş îndrăzni să spun crucial – nu numai să nu pierdem amintirea plină de recunoştinţă pentru trecerea Domnului în viaţa noastră, amintirea privirii sale milostive care ne-a invitat să ne punem în joc pentru El şi pentru poporul său, ci să avem şi curajul de a o pune în practică şi cu psalmistul să reuşim să construim propria noastră cântare de laudă pentru că „veşnică este milostivirea lui” (cf. Ps 135).

Recunoştinţa este mereu o „armă puternică”. Numai dacă suntem în stare să contemplăm şi să mulţumim concret pentru toate gesturile de iubire, generozitate, solidaritate şi încredere, precum şi de iertare, răbdare, suportare şi compasiune cu care am fost trataţi, vom lăsa ca Duhul să ne dăruiască acel aer proaspăt în măsură să reînnoiască (şi nu să peticească) viaţa şi misiunea noastră. Să lăsăm ca, asemenea lui Petru în dimineaţa „pescuirii minunate”, constatarea întregului bine pe care l-am primit să ne facă să trezim capacitatea noastră de a ne uimi şi de a mulţumi aşa încât să ne facă să spunem: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5,8) şi, încă o dată, să ascultăm de pe buzele Domnului chemarea sa: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!” (Lc 5,10); pentru că „veşnică este milostivirea lui” (cf. Ps 135).

Fraţilor, mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de angajamentele asumate. Este într-adevăr semnificativ că, într-o societate şi într-o cultură care a transformat „gazosul” în valoare, există persoane care pariază şi încearcă să asume angajamente care cer toată viaţa. În mod substanţial spunem că noi continuăm să credem în Dumnezeu care nu a rupt niciodată alianţa sa, chiar şi atunci când noi am încălcat-o de nenumărate ori. Asta ne invită să celebrăm fidelitatea lui Dumnezeu care nu încetează să aibă încredere, să creadă şi să parieze în pofida limitelor şi păcatelor noastre, şi ne invită să facem acelaşi lucru. Conştienţi că purtăm o comoară în vase de lut (cf. 2Cor 4,7), ştim că Domnul se manifestă învingător în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9), nu încetează să ne susţină şi să ne cheme, dându-ne de o sută de ori mai mult (cf. Mc 10,29-30) pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

Mulţumesc pentru bucuria cu care aţi ştiut să dăruiţi viaţa voastră, arătând o inimă care în decursul anilor s-a bătut şi a luptat pentru a nu deveni îngustă şi amară şi să fie, dimpotrivă, zilnic lărgită de iubirea lui Dumnezeu şi a poporului său; o inimă pe care, ca vinul bun, timpul n-a oţetit-o, ci i-a o calitate tot mai deosebită; pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

Mulţumesc pentru că voi căutaţi să întăriţi legăturile de fraternitate şi de prietenie în preoţime şi cu episcopul vostru, susţinându-vă reciproc, îngrijindu-l pe cel care este bolnav, căutându-l pe cel care s-a izolat, încurajând şi învăţând înţelepciunea de la cel bătrân, împărtăşind bunurile, ştiind să râdeţi şi să plângeţi împreună…: cât de necesare sunt aceste spaţii! Şi chiar rămânând statornici şi perseverenţi când a trebuit să luaţi asupra voastră vreo misiune grea sau să determinaţi un frate să-şi asume propriile responsabilităţi; pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

Mulţumesc pentru mărturia de perseverenţă şi „suportare” (hypomoné) în angajarea pastorală, care de atâtea ori, mişcaţi de parresia păstorului[11], ne face să luptăm cu Domnul în rugăciune, ca Moise în acea mijlocire curajoasă şi chiar riscantă pentru popor (cf. Num 14,13-19; Ex 32,30-32; Dt 9,18-21); pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

Mulţumesc pentru că zilnic celebraţi Euharistia şi paşteţi cu milostivire în sacramentul milostivirii, fără rigorisme şi nici laxisme, luând asupra voastră persoanele şi însoţindu-le pe drumul convertirii spre viaţa nouă pe care Domnul ne-o dăruieşte tuturor. Ştim că pe scările milostivirii putem coborî până la punctul cel mai de jos al condiţiei umane – inclusiv fragilitatea şi păcatul – şi să urcăm până la punctul cel mai de sus al perfecţiunii divine: „Fiţi milostivi după cum Tatăl vostru este milostiv”[12]. Şi astfel să fim „capabili să încălzim inima persoanelor, să mergem în noapte cu ei, să ştim să dialogăm şi chiar să coborâm în noaptea lor, în întunericul lor fără să ne pierdem”[13]; pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

Mulţumesc pentru că ungeţi şi vestiţi tuturor, cu ardoare, „la timp potrivit şi la timp nepotrivit” Evanghelia lui Isus Cristos (cf. 2Tim 4,2), sondând inima propriei comunităţi „pentru a căuta unde este vie şi arzătoare dorinţa de Dumnezeu şi unde a fost sufocat sau n-a putut să dea rod acest dialog, care era afectuos”[14]; pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

Mulţumesc pentru toate dăţile în care, lăsându-vă înduioşaţi în măruntaie, i-aţi primit pe cei care erau căzuţi, aţi îngrijit rănile lor, oferind căldură inimilor lor (cf. Lc 10,25-37). Nimic nu este aşa de urgent ca aceste lucruri: proximitate, apropiere, a fi aproape de trupul fratelui suferind. Cât de bine face exemplul unui preot care se apropie şi nu se îndepărtează de rănile fraţilor săi[15]. Reflexie a inimii păstorului care a învăţat gustul spiritual de a se simţi una cu poporul său[16]; care nu uită că a ieşit din el şi că numai slujindu-l va găsi şi va putea explica identitatea sa cea mai curată şi deplină, care îi permite să dezvolte un stil de viaţă auster şi simplu, fără a accepta privilegii care nu au gustul Evangheliei; pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

Mulţumim şi pentru sfinţenia poporului lui Dumnezeu pe care suntem invitaţi să-l păstorim şi prin care Domnul ne păstoreşte şi ne îngrijeşte şi pe noi cu darul de a putea contempla acest popor „în părinţii care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbaţii şi în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugăriţele bătrâne care continuă să zâmbească. În această statornicie pentru a merge înainte zi de zi văd sfinţenia Bisericii militante”[17]. Să aducem mulţumire pentru fiecare dintre ei şi să ne lăsăm ajutaţi şi încurajaţi mărturia lor; pentru că „veşnică este milostivirea lui”.

CURAJ

„Dorinţa mea este ca să vă simţiţi încurajaţi” (cf. Col 2,2)

A doua mare dorinţă a mea, devenind ecou al cuvintelor sfântului Paul, este să vă însoţesc ca să reînnoim curajul nostru sacerdotal, rod mai ales al acţiunii Duhului Sfânt în vieţile voastre. În faţa experienţelor dureroase, toţi avem nevoie de întărire şi încurajare. Misiunea la care am fost chemaţi nu implică să fim imuni de suferinţă, de durere şi chiar de neînţelegere[18]; dimpotrivă, ne cere să le înfruntăm şi să le asumăm pentru a lăsa ca Domnul să le transforme şi să ne configureze mai mult cu El. „În ultimă analiză, lipsa unei recunoaşteri sincere, suferite şi rugătoare a limitelor noastre este ceea ce împiedică harul să acţioneze mai bine în noi, pentru că nu-i lasă spaţiu pentru a provoca acel bine posibil care se integrează într-un drum sincer şi real de creştere”[19].

Un „test” bun pentru a şti cum se simte inima noastră de păstor este să ne întrebăm cum înfruntăm durerea. De multe ori se poate întâmpla să ne comportăm ca levitul sau preotul din parabolă care se întorc în partea cealaltă şi îl ignoră pe omul care zace la pământ (cf. Lc 10,31-32). Alţii se apropie rău, intelectualizează refugiindu-se în locuri comune: „viaţa este aşa”, „nu se poate face nimic”, dând spaţiu fatalismului şi descurajării; sau se apropie cu o privire de preferinţe selective generând astfel numai izolare şi excludere. „Ca profetul Iona, mereu purtăm latentă în noi ispita de a fugi într-un loc sigur care poate să aibă multe nume: individualism, spiritualism, închidere în lumi mici…”[20], care departe de a face să înduioşeze măruntaiele noastre ajung să ne îndepărteze de rănile proprii, de rănile altora şi, prin urmare, de rănile lui Isus[21].

Tot în această linie, aş vrea să subliniez o altă atitudine subtilă şi periculoasă care, aşa cum îi plăcea lui Bernanos să spună, este „cel mai preţios elixir al diavolului”[22] şi cel mai dăunător pentru noi care vrem să-l slujim pe Domnul pentru că seamănă descurajare, stare de orfan şi duce la disperare[23]. Dezamăgiţi de realitate, de Biserică sau de noi înşine, putem trăi ispita de a ne agăţa de o tristeţe dulceagă, pe care părinţii din Orient o numeau apatie. Cardinalul Tomáš Špidlík spunea: „Dacă ne asaltează tristeţea datorită vieţii ca atare, datorită companiei altora, datorită faptului că suntem singuri, atunci există mereu vreo lipsă de credinţă în Providenţă a lui Dumnezeu şi în lucrarea sa. Tristeţea paralizează curajul de a continua în muncă, în rugăciune, ne face antipatici vecinii noştri. Autorii monastici, care dedică o descriere lungă acestui viciu, îl numesc duşmanul cel mai rău al vieţii spirituale”[24].

Cunoaştem tristeţea care duce la deprindere şi conduce treptat la naturalizarea răului şi a nedreptăţii cu şoapta slabă a acelui „mereu s-a făcut aşa”. Tristeţe care face sterile toate tentativele de transformare şi convertire, propagând resentiment şi animozitate. „Aceasta nu este alegerea unei vieţi demne şi depline, aceasta nu este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, aceasta nu este viaţa în Duh care provine din inima lui Cristos înviat” şi pentru care am fost chemaţi[25]. Fraţilor, când tristeţea dulceagă ameninţă să pună stăpânire pe viaţa noastră sau pe comunitatea noastră, fără a ne înspăimântă şi fără a ne preocupa, dar cu determinare, să cerem şi să facem să se ceară Duhului ca „să vină ca să ne trezească! Să facă o zdruncinare aţipelii noastre, să ne elibereze de inerţie! Să sfidăm obişnuinţa, să deschidem bine ochii şi urechile şi mai ales inima, pentru a ne lăsa mişcaţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi de strigătul Cuvântului viu şi eficace al Celui Înviat”[26].

Permiteţi-mi să repet, toţi avem nevoie de întărirea şi de forţa lui Dumnezeu şi a fraţilor în timpuri dificile. Nouă tuturor ne sunt de folos acele cuvinte mâhnite ale sfântului Paul adresate comunităţilor sale: „De aceea, vă rog să nu vă descurajaţi din cauza necazurilor mele pentru voi” (Ef 3,13); „Dorinţa mea este ca să vă simţiţi încurajaţi” (cf. Col 2,2), şi astfel să putem îndeplini misiunea pe care ne-o dăruieşte Domnul în fiecare dimineaţă: să transmitem „o bucurie mare, care va fi a întregului popor” (Lc 2,10). Însă, întocmai, nu ca teorie sau cunoaştere intelectuală sau morală a ceea ce ar trebui să fie, ci ca oameni care cufundaţi în durere au fost transformaţi şi transfiguraţi de Domnul, şi ca Iob ajung să exclame: „Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Fără această experienţă de bază, toate eforturile noastre ne vor duce pe calea frustrării şi a scepticismului.

În timpul vieţii noastre, am putut contempla cum „cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria”[27]. Chiar dacă există diferite faze în această experienţă, ştim că dincolo de fragilităţile noastre şi de păcatele noastre, Dumnezeu „ne permite să ne ridicăm capul şi să reîncepem, cu o duioşie care niciodată nu ne dezamăgeşte şi care întotdeauna ne poate reda bucuria”[28]. Acea bucurie nu se naşte din eforturile noastre voluntariste sau intelectualiste ci din încrederea de a şti că acele cuvinte ale lui Isus adresat lui Petru continuă să acţioneze: în momentul în care vei fi „analizat”, nu uita că Eu însumi „m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta” (Lc 22,32). Domnul este primul care se roagă şi luptă pentru tine şi pentru mine. Şi ne invită să intrăm pe deplin în rugăciunea sa. Pot să existe chiar momente în care va trebui să ne cufundăm „în rugăciunea din Ghetsemani, cea mai umană şi dramatică dintre rugăciunile lui Isus (…). Există implorare, tristeţe, angoasă, aproape o dezorientare (Mc 14,33)”[29].

Ştim că nu este uşor să rămânem în faţa Domnului lăsând ca privirea sa să străbată viaţa noastră, să vindece inima noastră rănită şi să spele picioarele noastre impregnate de mondenitatea care s-a lipit de-a lungul drumului şi ne împiedică să mergem. În rugăciune experimentăm precaritatea noastră binecuvântată care ne aminteşte faptul că suntem discipoli care au nevoie de ajutorul Domnului şi ne eliberează de tendinţa prometeică „a celor care în definitiv se încred numai în propriile forţe şi se simt superiori celorlalţi pentru că respectă norme determinate”[30].

Fraţilor, Isus mai mult decât oricare altul cunoaşte eforturile şi rezultatele noastre, precum şi eşecurile şi insuccesele. El este primul care ne spune: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Mt 11,28-29).

Într-o astfel de rugăciune ştim că nu suntem niciodată singuri. Rugăciunea păstorului este o rugăciune locuită fie de Duhul „care strigă: Abba, Tată!” (Gal 4,6), fie de poporul care îi este încredinţat. Misiunea şi identitatea noastră primesc lumină de la această dublă legătură.

Rugăciunea păstorului se hrăneşte şi se întrupează în inima poporului lui Dumnezeu. Poartă semnele rănilor şi bucuriilor oamenilor săi care în tăcere prezintă în faţa Domnului pentru ca să fie unşi cu darul Duhului Sfânt. Este speranţa păstorului care se încrede şi luptă pentru ca Domnul să poată vindeca fragilitatea noastră, cea personală şi cea a comunităţilor noastre. Dar să nu pierdem din vedere faptul că tocmai în rugăciunea poporului lui Dumnezeu se întrupează şi găseşte locul său inima păstorului. Asta ne face pe toţi liberi de la căutarea sau voinţa de răspunsuri uşoare, rapide şi prefabricate, permiţând Domnului ca El (şi nu reţetele şi priorităţile noastre) să ne arate un drum de speranţă. Să nu pierdem din vedere faptul că, în momentele mai dificile ale comunităţii primare, aşa cum citim în cartea Faptele Apostolilor, rugăciunea a devenit adevărata protagonistă.

Fraţilor, recunoaştem fragilitatea noastră, da; dar să permitem ca Isus s-o transforme şi să ne proiecteze încontinuu spre misiune. Să nu pierdem bucuria de a ne simţi „oi”, de a şti că El este Domnul şi Păstorul nostru.

Pentru a menţine inima curajoasă este necesar să nu neglijăm aceste două legături constitutive ale identităţii noastre: prima, cu Isus. De fiecare dată când ne dezlegăm de Isus sau neglijăm relaţia noastră cu El, puţin câte puţin angajarea noastră se usucă şi candelele noastre rămân fără untdelemn în măsură să lumineze viaţa (cf. Mt 25,1-13): „Rămâneţi în mine, şi eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine… pentru că fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,4-5). În acest sens, aş vrea să vă încurajez să nu neglijaţi însoţirea spirituală, având un frate cu care să vorbiţi, să vă confruntaţi, să discutaţi şi să discerneţi în deplină încredere şi transparenţă propriul drum; un frate înţelept cu care să trăiţi experienţa de a vă şti discipoli. Căutaţi-l, găsiţi-l şi profitaţi de bucuria de a vă lăsa îngrijiţi, însoţiţi şi sfătuiţi. Este un ajutor de neînlocuit pentru a putea trăi slujirea făcând voinţa Tatălui (cf. Evr 10,9) şi a lăsa inima să bată cu „acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Cât de bine ne fac cuvintele lui Qohelet: „Mai bine doi decât unul… Căci de cad, unul îl ridică pe tovarăşul său. Dar vai de cel care este singur, care cade şi nu este un al doilea ca să-l ridice!” (4,9-10).

Cealaltă legătură constitutivă: măriţi şi hrăniţi legătura cu poporul vostru. Nu vă izolaţi de oamenii voştri şi de preoţi sau de comunităţi. Cu atât mai puţin să nu vă închideţi în grupuri închise şi elitare. Asta, la sfârşit, sufocă şi otrăveşte spiritul. Un slujitor curajos este un slujitor care este mereu în ieşire; să „a fi în ieşire” ne face să mergem „uneori în faţă, uneori la mijloc şi uneori în spate: în faţă, pentru a conduce comunitatea; la mijloc, pentru a o încuraja şi a o susţine; în spate, pentru a o ţine unită pentru ca niciunul să nu rămână, prea mult, prea mult în urmă, pentru a o ţine unită, şi chiar pentru un alt motiv: pentru că poporul are «fler»! Are fler de a găsi noi căi pentru drum, are acel «sensus fidei» [cf. Lumen gentium, 12]. Ce este mai frumos?”[31]. Însuşi Isus este modelul acestei alegeri evanghelizatoare care ne introduce în inima poporului. Cât de bine ne face să-l vedem aproape de toţi! Dăruirea lui Isus pe cruce nu este altceva decât culmea acestui stil evanghelizator care a marcat toată existenţa sa.

Fraţilor, durerea atâtor victime, durerea poporului lui Dumnezeu, precum şi a noastră, nu poate să se piardă. Însuşi Isus poartă toată această povară pe crucea sa şi ne invită să reînnoim misiunea noastră pentru a fi aproape de cei care suferă, pentru a fi, fără ruşine, aproape de mizeriile umane şi, de ce nu, a le trăi ca mizerii proprii pentru a le face euharistie[32]. Timpul nostru, marcat de răni vechi şi noi, ne impune să fim artizani ai relaţiei şi comuniunii, deschişi, încrezători şi în aşteptarea noutăţii pe care Împărăţiei lui Dumnezeu vrea s-o trezească astăzi. O împărăţie de păcătoşi iertaţi, invitaţi să mărturisim compasiunea mereu vie şi activă a Domnului; „pentru că veşnică este milostivirea lui”.

LAUDĂ

„Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul” (Lc 1,46)

Este imposibil de vorbit despre recunoştinţă şi încurajare fără a o contempla pe Maria. Ea, femeia cu inima străpunsă (cf. Lc 2,35) ne învaţă lauda capabilă să deschidă privirea spre viitor şi să redea speranţă prezentului. Toată viaţa sa a fost condensată în cântarea sa de laudă (cf. Lc 1,46-55), pe care suntem invitaţi şi noi s-o cântăm ca promisiune de plinătate.

De fiecare dată când merg într-un sanctuar marian, îmi place „să câştig timp privind şi lăsându-mă privit de Mama, cerând încrederea copilului, a săracului şi a celui simplu care ştie că acolo este mama sa şi că poate să cerşească un loc în sânul său. Şi privind-o, să ascultă încă o dată ca indianul Juan Diego: «Ce este, fiul meu, cel mai mic dintre toţi? Ce îţi întristează inima? Oare nu sunt eu aici, eu care am onoarea de a fi mama ta?»”[33].

A o privi pe Maria înseamnă „a crede din nou în forţa revoluţionară a duioşiei şi a afectului. În ea vedem că umilinţa şi duioşia nu sunt virtuţi ale celor slabi ci ale celor puternici, care nu au nevoie să-i maltrateze pe alţii pentru a se simţi importanţi”[34].

Dacă vreodată privirea începe să se împietrească, sau simţim că forţa seducătoare a apatiei sau a dezolării vrea să înfigă rădăcini şi să pună stăpânire asupra inimii; dacă gustul de a ne simţi parte vie şi integră a poporului lui Dumnezeu începe să ne deranjeze şi ne simţim împinşi spre o atitudine elitară… să nu ne fie frică s-o contemplăm pe Maria şi să intonăm cântarea sa de laudă.

Dacă vreodată ne simţim ispitiţi să ne izolăm şi să ne închidem în noi înşine şi în proiectele noastre protejându-ne de căile mereu prăfuite ale istoriei, sau dacă plângeri, proteste, critici sau ironie pun stăpânire pe acţiunea noastră fără voinţa de a lupta, de a aştepta şi de a iubi… să privim la Maria pentru ca să purifice ochii noştri de orice „pai” care ar putea să ne împiedice să fim atenţi şi treji pentru a-l contempla şi a-l celebra pe Cristos care trăieşte în mijlocul poporului său. Şi dacă vedem că nu reuşim să mergem drept, că ne este greu să menţinem propunerile de convertire, să ne adresăm Lui aşa cum făcea implorându-l, aproape în mod complice, acel mare paroh, şi poet, din dieceza mea precedentă: „În seara aceasta, Stăpână, promisiunea este sinceră. Însă, pentru orice eventualitate, nu uita să laşi cheia în afară”[35]. Ea „este prietena mereu atentă pentru ca să nu lipsească vinul în viaţa noastră. Este aceea care are inima străpunsă de sabie, care înţelege toate durerile. Ca mamă a tuturor, este semn de speranţă pentru popoarele care suferă durerile naşterii până când va răsări dreptatea… Ca o adevărată mamă, merge cu noi, luptă cu noi şi revarsă neîncetat apropierea iubirii lui Dumnezeu”[36].

Fraţilor, încă o dată, „nu încetez să mulţumesc pentru voi” (Ef 1,16) pentru dăruirea şi misiunea voastră cu certitudinea că „Dumnezeu înlătură pietrele cele mai dure, de care se lovesc speranţe şi aşteptări: moartea, păcatul, frica, mondenitatea. Istoria umană nu se termină în faţa unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi «piatra vie» (cf. 1Pt 2,4): Isus înviat. Noi ca Biserică suntem întemeiaţi pe El şi, chiar şi atunci când ne descurajăm, când suntem tentaţi să judecăm totul pe baza insucceselor noastre, El vine să facă noi lucrurile”[37].

Să lăsăm ca recunoştinţa să trezească lauda şi să ne încurajeze încă o dată la misiunea de a unge pe fraţii noştri în speranţă. Să fim oameni care mărturisesc cu viaţa lor compasiunea şi milostivirea pe care numai Isus ni le poate dărui.

Domnul Isus să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară să vă păzească. Şi, vă rog, vă cer să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Cu fraternitate,

Franciscus

Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 4 august 2019.
Comemorarea liturgică a sfântului paroh de Ars.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Scrisoarea apostolică Anno Iubilari (23 aprilie 1929): AAS 21 (1929), 312-313.

[2] Discurs adresat Conferinţei Episcopale Italiene (20 mai 2019). Paternitatea spirituală care-l determină pe episcop să nu-i lase orfani pe preoţii săi se poate întâlni nu numai în capacitatea de a avea uşile deschise pentru toţi preoţii săi, ci în a merge să-i caute pentru a se îngriji de ei şi a-i însoţi.

[3] Cf. Sfântul Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Sacerdotii nostri primordia la primul centenar al morţii foarte pioase a sfântului paroh de Ars (1 august 1959): AAS 51 (1959), 548.

[4] Cf. Scrisoare către poporul lui Dumnezeu (20 august 2018).

[5] Întâlnirea cu preoţii, călugării şi călugăriţele, consacraţii şi seminariştii, Santiago de Chile (16 ianuarie 2018).

[6] Cf. Scrisoare către poporul lui Dumnezeu care este pe drum în Chile (31 mai 2018).

[7] Întâlnirea cu clerul din Roma (7 martie 2019).

[8] Omilia de la Veghea Pascală în Noaptea Sfântă (19 aprilie 2014).

[9] Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 7.

[10] Cf. Jorge Mario Bergoglio, Lettere della tribolazione, Milano, 2019, pag. 18.

[11] Cf. Discurs adresat parohilor din Roma (6 martie 2014).

[12] Reculegere spirituală pentru preoţi, Prima meditaţie (2 iunie 2016).

[13] Antonio Spadaro, Interviu luat papei Francisc: „La Civiltà Cattolica” 3918 (19 septembrie 2013), pag. 462.

[14] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 137.

[15] Cf. Discurs adresat parohilor din Roma (6 martie 2014).

[16] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 268.

[17] Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 7.

[18] Cf. Scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 13.

[19] Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 50.

[20] Ibid., 134.

[21] Cf. Jorge Mario Bergoglio, Reflexiones en esperanza, Città del Vaticano, 2013, pag. 14.

[22] Journal d’un curé de campagne, Paris, 1974, pag. 135; cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 83.

[23] Cf. Barsanufio, Epistolar, în: Vito Cutro – Michał Tadeusz Szwemin, Bisogno di Paternità, Varşovia, 2018, pag. 124.

[24] L’arte di purificare il cuore, Roma, 1999, pag. 47.

[25] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 2.

[26] Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 137.

[27] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1.

[28] Ibid., 3.

[29] Jorge Mario Bergoglio, Reflexiones en esperanza, Città del Vaticano, 2013, pag. 26.

[30] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 94.

[31] Întâlnire cu clerul, persoanele din viaţa consacrată şi membrii ai consiliilor pastorale, Assisi (4 octombrie 2013).

[32] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 268-270.

[33] Cf. Nican Mopohua, 107, 118, 119.

[34] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288.

[35] Cf. Amelio Luis Calori, Aula Fúlgida, Buenos Aires, 1946.

[36] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286.

[37] Omilia la Veghea Pascală în Noaptea Sfântă (20 aprilie 2019).

lecturi: 897.