Papa Leon al XIV-lea: Audiența generală de miercuri, 23 septembrie 2026
Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. IV. Constituția pastorală Gaudium et spes. 4. Sensul activității umane în univers (GS, 33-39)
Fraților și surorilor, bună ziua și bine ați venit!
Continuând parcursul despre constituția pastorală Gaudium et spes a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, ajungem la al treilea capitol al primei părți, care are un titlu atractiv: „Activitatea umană în univers”. Întrebarea de bază este aceasta: care este valoarea activității umane în lume și, prin urmare, a progresului tehnic, social și științific? Ne putem aminti că, la mai puțin de patru ani de la încheierea conciliului, în noaptea dintre 20 și 21 iulie 1969, omul avea să pună piciorul pe Lună pentru prima dată.
Creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ființa umană este subiect al progresului. Prin libertate și inteligență, își sporește cunoștințele, făcând astfel ca societatea în ansamblu să progreseze. Putem observa cu ușurință acest lucru luând în considerare îmbunătățirile condițiilor de viață de-a lungul generațiilor. Într-adevăr, documentul afirmă: „multe bunuri, care odinioară erau așteptate de la puteri superioare, astăzi el și le procură prin propria inițiativă și eforturi” (nr. 33).
Din acest motiv, unii gânditori au prezentat progresul tehnico-științific ca pe ceva ce slăbește relația cu Dumnezeu, până la punctul de a-l face să pară superfluu sau chiar antagonist credinței creștine. Și această lectură a adus o schimbare în viziunea omului contemporan asupra lumii, față de epocile anterioare. O astfel de prejudecată este înrădăcinată în special în acea parte a culturii occidentale care și-a pierdut referința la Revelația creștină. În umanismele postcreștine, ființa umană și Dumnezeu sunt prezentați în mod eronat ca rivali: pentru a-și afirma cunoașterea, libertatea și progresul, omul ar trebui să se emancipeze de Dumnezeu. În cele din urmă, însă, negând relația cu Dumnezeu, se pierde și posibilitatea de a afirma valoarea transcendentă a persoanei umane. Aceasta este „drama umanismului ateu”, bine descrisă de un important teolog al Conciliului al II-lea din Vatican, Henri de Lubac[1].
Conciliul dorește să ofere un răspuns clar: „Pentru credincioși – afirmă Gaudium et spes – un lucru este sigur: considerată în sine, activitatea umană individuală și colectivă, adică acel efort enorm cu care oamenii de-a lungul secolelor au căutat să-și îmbunătățească condițiile de viață, corespunde intențiilor lui Dumnezeu” (nr. 34). Într-adevăr, continuă constituția, „creștinii nici măcar nu visează să contrasteze produsele ingeniozității și curajului uman cu puterea lui Dumnezeu, ca și cum creatura rațională ar fi un rival al Creatorului; dimpotrivă, sunt convinși că victoriile omenirii sunt un semn al măreției lui Dumnezeu și rodul planului său inefabil” (ibid.). În esență, Dumnezeu a pus în mâinile bărbatului și ale femeii o creație încă in statu viae, adică pe drum, în creștere, pentru ca ei să o poată duce la desăvârșire prin activitatea lor înțeleaptă[2].
Aici se află o referință importantă la misterul Întrupării. Omenirea – și odată cu ea opera, progresul și autonomia realităților create – nu este absorbită sau anulată de întâlnirea cu Dumnezeu, ci este asumată în întregime, continuând să fie, în Cristos, liberă și activă: într-adevăr, în el își găsește adevărul și libertatea deplină. Mai mult, în celebrarea euharistică, rodul muncii umane, reprezentat de pâine și vin, este așezat zilnic pe altar, pentru a fi transformat în Trupul și Sângele lui Cristos.
Din această perspectivă se naște un adevăr important: pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, ființa umană nu trebuie să abandoneze ocupațiile pământești, ci își poate trăi pe deplin vocația îndeplinindu-și bine munca zilnică și sfințind-o[3]. Creștinii sunt implicați, ca toți ceilalți, în construirea cetății oamenilor, țintind spre scopul tuturor lucrurilor și spre întâlnirea cu Dumnezeu și amintindu-le celor cu care împărtășesc aventura progresului, a științei și a vieții acest scop ultim.
Progresul pământesc trebuie, cu siguranță, să fie clar distins de dezvoltarea Împărăției lui Cristos; totuși, conciliul afirmă că „un astfel de progres, în măsura în care poate contribui la o mai bună orânduire a societății umane, este de mare importanță pentru Împărăția lui Dumnezeu. [...] Toate roadele bune ale naturii și ale propriei noastre munci, după ce le-am răspândit pe pământ în Duhul Domnului și conform poruncii sale, le vom regăsi purificate de orice pată, luminate și transfigurate” (nr. 39).
În cele din urmă, să ne amintim că, pentru a deveni un progres uman autentic – adică al întregului om și al tuturor oamenilor – progresul tehnic și științific trebuie să fie inspirat și călăuzit de caritate. Numai așa poate apăra întotdeauna demnitatea umană și poate promova condițiile de viață ale tuturor, în special ale celor mai defavorizați.
Iubiți frați și surori, Conciliul al II-lea din Vatican ne invită să împărtășim pâinea cunoașterii și a priceperii, pentru ca fiecare individ și fiecare popor să-și poată dezvolta potențialul și împreună să putem construi, cu ajutorul lui Dumnezeu, un viitor mai bun.
APEL
Duminica viitoare, 27 septembrie, este Ziua Mondială a Migrantului și Refugiatului. Gândurile mele se îndreaptă către migranți și refugiați, în special către minorii forțați să fugă din țările lor. Copiii și adolescenții sunt cei mai vulnerabili; ei experimentează adesea suferințe de nedescris: violență, tortură, exploatare, condiții traumatice și își pierd adesea viața pe rutele migratorii. Fac apel la responsabilitatea tuturor: fiecare să se simtă implicat în viața acestor copii, care trebuie mereu protejați și susținuți.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
[1] Cf. H. de Lubac, Le drame de l’humanisme athée (1944), tr. it. Brescia 2013.
[2] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 302, 306, 307.
[3] Cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Omilia pentru canonizarea lui Josemaría Escrivá de Balaguer (6 octombrie 2002).
