Paul al VI-lea, o lumină care străluceşte pe vârful muntelui

de pr. Antonio Lanzoni,
vice-postulator al cauzei de beatificare a lui Paul al VI-lea

Aşa vorbeşte un mistic al islamului despre moartea lui Paul al VI-lea: "Trimisul lui Dumnezeu s-a suit într-o zi pe muntele sfânt, însă ieri, sărbătoarea muntelui sfânt, Dumnezeu i-a spus: nu mai coborî în mijlocul oamenilor, ci rămâi aici sus, în lumină, cu mine".

La puţine zile după alegerea sa ca Suveran Pontif, care a avut loc la 21 iunie 1963, într-o reculegere spirituală, Paul al VI-lea nota: "Lumina deasupra sfeşnicului arde şi se consumă singură. Dar are o funcţie, aceea de a-i lumina pe ceilalţi, pe toţi dacă poate". Şi el papa "expert în umanitate" a fost cu adevărat lumină care străluceşte pe vârful muntelui şi continuă să fie aşa încă graţie marii şi mereu actualei sale învăţături.

Iubirea sa profundă faţă de Cristos a fost o constantă care a însufleţit bogata sa spiritualitate şi acţiunea sa pastorală intensă şi angajantă. Învăţa că Isus trebuie cunoscut pentru a-l trăi şi că suntem mereu elevi în clasa întâi la şcoala sa. Şi-a însuşit motoul sfântului Ambroziu: "Cristos pentru noi este totul". Bucuria sa, pacea sa profundă proveneau din crucea şi din învierea lui Cristos.

Problemele care-l chinuiau şi care apăsau pe umerii săi, problemele Bisericii şi ale lumii, suferinţele fiecăruia şi ale omenirii erau înfruntate de el cu un atent simţ de responsabilitate şi de datorie şi mereu cu o cunoaştere şi luciditate curajoase, cu credinţă de granit, de neclintit, şi în lumina speranţei creştine.

A fost un o puternic contemplativ: rugăciunea era ca humus-ul care făcea fertil terenul în care creştea viaţa sa. A iubit-o mult pe Născătoarea de Dumnezeu. La 21 noiembrie 1964 - în contextul Conciliului al II-lea din Vatican - a proclamat-o pe Maria "Maica Bisericii", trezind consensul părinţilor conciliari, care s-au ridicat în picioare aplaudând îndelung în mod spontan.

Există un titlu cu care să fie posibil să încercăm să exprimăm rolul lui Paul al VI-lea în istoria Bisericii?

Patriarhul de Constantinopol Atenagora, când la 5 ianuarie 1964 l-a întâlnit pe papa în Ţara Sfântă, n-a ezitat să-l definească "Paul al II-lea", pentru că observa o afinitate foarte puternică între apostolul neamurilor şi Paul al VI-lea. Apoi, redescoperind marea valoare a lui Paul al VI-lea, ar putea fi definit "primul Papă modern". De asemenea:
"Papa dialogului",
"Papa Conciliului al II-lea din Vatican",
"Papa ecumenismului",
"Papa pelerin",
"Papa civilizaţiei iubirii",
"Papa apărător al vieţii",
"Papa timpurilor viitoare",
"Papa expert în umanitate",
"Papa păcii",
"Papa bucuriei",
"Papa învăţător şi martor",
"Papa îndrăgostit de Cristos şi de Biserică".

O persoană care i-a fost deosebit de apropiată sintetizează astfel viaţa lui Paul al VI-lea: "Pot să afirm caracteristica sa de a fi mereu servitor. Servitor al lui Cristos şi al omului; servitor în Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican şi în angajarea realizării sale; servitor constant, curajos şi prudent al actualizării Bisericii; servitor în călătoriile apostolice, în angajarea pentru pace, în tensiunea ecumenică; servitor în apărarea credinţei prin solemna mărturisire de credinţă cunoscută drept "Crezul lui Paul al VI-lea"; servitor în enciclicele sale, în discursurile sale, în tot magisteriul său; servitor umil, mereu disponibil şi generos în operele sale de caritate".

Cei cincisprezece ani de pontificat al său (1963-1978) au fost însă presăraţi de mari suferinţe, contestări, critici şi chiar calomnii. Un pontificat care a fost adesea agonie în Ghetsemani şi care l-a condus pe omul, pe creştinul Giovanni Battista Montini să trăiască misterul crucii, conformându-se tot mai mult lui Cristos Răstignit. E suficient să ne gândim la atentatul îndurat de el imediat la 27 noiembrie 1970 la Manila şi la folosirea ciliciului ca practică penitenţială. Apoi, nu întâmplător Paul al VI-lea a instituit ritul Via Crucis a papei la Colosseum în Vinerea sfântă şi a introdus crucea în mâna papei în timpul liturgiei. Gesturi emblematice ale efortului său de a conduce Biserica la picioarele Crucii, acolo unde Biserica s-a născut.

Apoi nu trebuie uitat că Paul al VI-lea, în cursul bogatei sale experienţe de preot-episcop-papă, a acceptat cu entuziasm şi conştiinţă critică confruntarea cu cultura oamenilor din timpul său. Este un "mare" în sens evanghelic, care a ştiut să întrupeze în el iubirea, pasiunea, jertfa lui Isus pentru binele Bisericii.

În exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, Paul al VI-lea evidenţia un adevăr foarte important: "Omul contemporan ascultă mai cu plăcere martorii decât învăţătorii şi dacă ascultă învăţătorii o face pentru că sunt nişte martori". Această afirmaţie este probabil cel mai bun comentariu al vieţii sale pe care îl face Paul al VI-lea: învăţător, dar mai ales martor. Şi martor credibil pentru că nu a ezitat să-l mărturisească pe Cristos până la vărsarea sângelui.

Iată aşadar imaginea iniţială a candelei care arde şi se consumă singură: este cea mai semnificativă, este lumina care a luminat mereu personalitatea lui Paul al VI-lea. Aşa scrie în Testamentul său: "Îmi îndrept privirea spre misterul morţii şi a ceea ce urmează după ea, în lumina lui Cristos, care singur îl luminează; şi de aceea cu încredere umilă şi senină. Observ adevărul care pentru mine s-a reflectat mereu asupra vieţii prezente din acest mister şi îl binecuvântez pe învingătorul morţii pentru că a alungat întunericul şi a dezvăluit lumina. De aceea, în faţa morţii, a dezlipirii totale şi definitive de viaţa prezentă, simt datoria să celebrez darul, norocul, frumuseţea, destinul acestei existenţe trecătoare: Doamne, îţi mulţumesc că m-ai chemat la viaţă şi mai mult pentru că făcându-mă creştin, m-ai renăscut şi m-ai destinat la plinătatea vieţii [...]. Închid ochii pe acest pământ dureros, dramatic şi magnific".

Şi în Gând la moarte: "Şi Bisericii, căreia îi datorez totul şi care a fost a mea, ce-i voi spune? Binecuvântările lui Dumnezeu să fie asupra ta; să ai conştiinţa naturii tale şi a misiunii tale; şi mergi săracă, adică liberă, puternică şi iubitoare faţă de Cristos. Amin. Domnul vine. Amin".

Lumina candelei stinsă la 6 august 1978, în sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, acum este pentru totdeauna vie şi strălucitoare în Isus Înviat şi devine pentru toţi reflexie luminoasă a gloriei şi a bucuriei pe care Dumnezeu o dăruieşte sfinţilor săi.

(După Zenit, 1 septembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 30.