Iubiţi fraţi şi surori,
În cateheza trecută am început să vorbesc despre unul din izvoarele privilegiate ale rugăciunii creştine: liturgia sacră, care - aşa cum afirmă Catehismul Bisericii Catolice - este "participare la rugăciunea lui Cristos, îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. În liturgie orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta" (nr. 1073). Astăzi aş vrea ca să ne întrebăm: în viaţa mea, rezerv eu un spaţiu suficient rugăciunii şi, mai ales, ce loc are în raportul meu cu Dumnezeu rugăciunea liturgică, în special Sfânta Liturghie, ca participare la rugăciunea comună a Trupului lui Cristos care este Biserica?
Răspunzând la această întrebare trebuie să amintim înainte de toate că rugăciunea este relaţie vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor infinit de bun, cu Fiul său Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt (cf. ibid., 2565). Deci, viaţa de rugăciune constă în a fi în mod obişnuit în prezenţa lui Dumnezeu şi a avea conştiinţa despre acest lucru, în a trăi în relaţie cu Dumnezeu aşa cum se trăiesc raporturile obişnuite din viaţa noastră, cele cu rudele cele mai dragi, cu adevăraţii prieteni; mai mult, relaţia cu Domnul este una care dăruieşte lumină tuturor celorlalte relaţii ale noastre. Această comuniune de viaţă cu Dumnezeu, Unul şi Întreit, este posibilă pentru că prin intermediul Botezului am fost inseraţi în Cristos, am început să fim una cu El (cf. Rom 6,5).
De fapt, numai în Cristos putem dialoga cu Dumnezeu Tatăl ca fii, altminteri nu este posibil, dar în comuniune cu Fiul putem spune şi noi aşa cum a spus El: "Abba!". În comuniunea cu Cristos putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată adevărat (cf. Mt 11,27). Pentru aceasta, rugăciunea creştină constă în a privi constant şi în manieră mereu nouă la Cristos, a vorbi cu El, a sta în tăcere cu El, a-l asculta, a acţiona şi a suferi cu El. Creştinul redescoperă adevărata sa identitate în Cristos, "primul născut dintre toate creaturile", în care subzistă toate lucrurile (cf. Col 1,15 şu). Identificându-mă cu El, fiind una cu El, redescopăr identitatea mea personală, aceea de adevărat fiu care priveşte la Dumnezeu ca la un Tată plin de iubire.
Dar să nu uităm: pe Cristos îl descoperim, îl cunoaştem ca Persoană vie, în Biserică. Ea este "Trupul său". Această corporeitate poate să fie înţeleasă pornind de la cuvintele biblice despre bărbat şi despre femeie: cei doi vor fi un singur trup (cf. Gen 2,24; Ef 5,30 şu; 1Cor 6,16 şu). Legătura indisolubilă dintre Cristos şi Biserică, prin forţa unificatoare a iubirii, nu anulează acel "tu" şi acel "eu", ci le înalţă la unitatea lor cea mai profundă. A găsi propria identitate în Cristos înseamnă a ajunge la o comuniune cu El, care nu mă anulează, ci mă ridică la demnitatea cea mai înaltă, aceea de fiu al lui Dumnezeu în Cristos: "istoria iubirii dintre Dumnezeu şi om constă tocmai în faptul că această comuniune de voinţă creşte în comuniunea de gândire şi de sentiment şi, astfel, voinţa noastră şi voinţa lui Dumnezeu coincid mereu mai mult" (Enciclica Deus caritas est, 17). A ne rugă înseamnă a ne ridica la înălţimea lui Dumnezeu, printr-o necesară transformare treptată a fiinţei noastre.
Astfel, participând la liturgie, ne însuşim limba maicii Biserici, învăţăm să vorbim în ea şi prin ea. Desigur, aşa cum am spus deja, acest lucru are loc în mod treptat, puţin câte puţin. Trebuie să mă cufund progresiv în cuvintele Bisericii, cu rugăciunea mea, cu viaţa mea, cu suferinţa mea, cu bucuria mea, cu gândul meu. Este un drum care ne transformă.
Mă gândesc atunci că aceste reflecţii ne permit să răspundem la întrebarea pe care ne-am pus-o la început: cum învăţ să mă rog, cum cresc în rugăciunea mea? Privind la modelul pe care ni l-a învăţat Isus, Tatăl nostru, noi vedem că primul cuvânt este "Tată" şi al doilea este "nostru". Deci, răspunsul este clar: învăţ să mă rog, alimentez rugăciunea mea, adresându-mă lui Dumnezeu ca Tată şi rugându-mă - cu - alţii, rugându-mă cu Biserica, acceptând darul cuvintelor sale, care îmi devin puţin câte puţin familiare şi bogate de sens. Dialogul pe care Dumnezeu îl stabileşte cu fiecare dintre noi, şi noi cu el, în rugăciune include mereu un "cu"; nu putem să ne rugăm lui Dumnezeu în mod individualist. În rugăciunea liturgică, mai ales Euharistia, şi - formaţi de liturgie - în orice rugăciune, nu vorbim numai ca persoane individuale, ci intrăm în acel "noi" al Bisericii care se roagă. Şi trebuie să transformăm acel "eu" al nostru intrând în acest "noi".
Aş vrea să amintesc un alt aspect important. În Catehismul Bisericii Catolice citim: "În liturgia Noului Legământ, fiecare acţiune liturgică, mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor, este o întâlnire între Cristos şi Biserică" (nr. 1097); deci, celebrează "Cristos total", toată Comunitatea, Trupul lui Cristos unit cu Capul său. Aşadar, liturgia nu este un fel de "auto-manifestare" a unei comunităţi, ci este în schimb ieşirea din acel simplu "a fi noi înşine", a fi închişi în noi înşine, şi accederea la marele ospăţ, intrarea în marea comunitate vie, în care Dumnezeu însuşi ne hrăneşte. Liturgia implică universalitate şi acest caracter universal trebuie să intre mereu din nou în conştiinţa tuturor. Liturgia creştină este cultul templului universal care este Cristos Înviat, ale cărui braţe sunt întinse pe cruce pentru a-i atrage pe toţi în îmbrăţişarea iubirii veşnice a lui Dumnezeu. Este cultul cerului deschis. Nu este niciodată numai evenimentul unei singure comunităţi, cu o situare proprie în timp şi în spaţiu. Este important ca fiecare creştin să se simtă şi să fie realmente inserat în acest "noi" universal, care dă fundamentul şi refugiul pentru acel "eu", în Trupul lui Cristos care este Biserica.
În asta trebuie să ţinem cont şi să acceptăm logica întrupării lui Dumnezeu: El a devenit aproape, prezent, intrând în istoria şi în natura umană, devenind unul dintre noi. Şi această prezenţă continuă în Biserică, Trupul său. Aşadar, liturgia nu este amintirea unor evenimente trecute, ci este prezenţa vie a Misterului Pascal al lui Cristos care transcende şi uneşte timpurile şi spaţiile. Dacă în celebrare nu iese în evidenţă centralitatea lui Cristos, nu vom avea liturgie creştină, total dependentă de Domnul şi susţinută de prezenţa sa creatoare. Dumnezeu acţionează prin intermediul lui Cristos şi noi nu putem să acţionăm decât prin intermediul său şi în El. În fiecare zi trebuie să crească în noi convingerea că liturgia nu este o "acţiune" a noastră, a mea, ci este acţiune a lui Dumnezeu în noi şi cu noi.
Deci, nu individul - preot sau credincios - sau grupul celebrează liturgia, ci ea este în primul rând acţiune a lui Dumnezeu prin Biserică, care are istoria sa, tradiţia sa bogată şi creativitatea sa. Această universalitate şi deschidere fundamentală, care este proprie întregii liturgii, este unul din motivele pentru care ea nu poate să fie concepută sau modificată de fiecare comunitate sau de către experţi, ci trebuie să fie fidelă formelor Bisericii universale.
Chiar şi în liturgia celei mai mici comunităţi este mereu prezentă Biserica întreagă. Pentru aceasta, nu există "străini" în comunitatea liturgică. În fiecare celebrare liturgică participă împreună toată Biserica, cer şi pământ, Dumnezeu şi oamenii. Liturgia creştină, chiar dacă se celebrează într-un loc şi un spaţiu concret şi exprimă "da"-ul unei comunităţi determinate, este prin natura sa catolică, provine din tot şi conduce la tot, în unitate cu Papa, cu Episcopii, cu credincioşii din toate epocile şi din toate locurile. Cu cât o celebrare este mai însufleţită de această conştiinţă, cu atât se realizează mai rodnic în ea sensul autentic al liturgiei.
Dragi prieteni, Biserica devine vizibilă în multe moduri: în acţiunea caritativă, în proiectele de misiune, în apostolatul personal pe care fiecare creştin trebuie să-l realizeze în propriul ambient. Însă locul în care ea se experimentează pe deplin ca Biserică este în liturgie: ea este actul în care credem că Dumnezeu intră în realitatea noastră şi noi îl putem întâlni, îl putem atinge. Este actul în care intrăm în contact cu Dumnezeu: El vine la noi şi noi suntem luminaţi de El. Pentru aceasta, atunci când în reflecţiile despre liturgie noi ne concentrăm atenţia numai asupra modului în care s-o facem atrăgătoare, interesantă, frumoasă, riscăm să uităm esenţialul: liturgia se celebrează pentru Dumnezeu şi nu pentru noi înşine; este lucrarea sa; El este subiectul; şi noi trebuie să ne deschide Lui şi să ne lăsăm conduşi de El şi de Trupul său care este Biserica.
Să-i cerem Domnului să învăţăm în fiecare zi să trăim liturgia sacră, în special Celebrarea euharistică, rugându-ne în acel "noi" al Bisericii, care îşi îndreaptă privirea nu spre ea însăşi, ci spre Dumnezeu, şi simţindu-ne parte a Bisericii vii din toate locurile şi din toate timpurile. Mulţumesc.
BENEDICTUS PP. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
