"Cel drept va trăi prin credinţă" (Rom 1,17)
Mai întâi: "La mulţi ani tuturor creştinilor care îşi au numele legat de cel al sfântului profet Ilie!" Am scris această reflecţie pentru că am mulţi prieteni care poartă numele de Ilie şi cărora le dedic aceste rânduri.
Sfântul Ilie, al cărui nume înseamnă "Iahve este Dumnezeul meu", s-a născut spre sfârşitul secolului al X-lea înainte de Cristos, în Tisba din Galaad, o localitate modestă din Cisiordania de astăzi. Deşi tradiţia spune că sfântul Ilie s-a născut din seminţia lui Aaron, al cărui tată era preot şi se chema Sovac şi că la naşterea lui au apărut nişte îngeri care, vorbind cu pruncul, l-au învăluit în foc, textul biblic nu spune nici una din aceste informaţii. Persoana sfântului Ilie apare dintr-o dată în primul verset al capitolului 17 din 1Regi, aşa cum tot dintr-o dată a apărut şi persoana lui Melchisedec, preotul şi regele Salemului, în relatarea biblică despre patriarhul Abraham (cf. Gen 14,18-19). Activitatea profetului Ilie se desfăşoară în Regatul de Nord, sub domnia regilor Ahab (873-853) şi Ahazia (853-852), ambii infideli lui Dumnezeu, ambii având o moarte rea.
Întrucât profetul Ilie a fost un om al credinţei în Dumnezeul cel adevărat, aş vrea să dezvolt această reflecţie pe laturile credinţei lui Ilie, şi anume: credinţa lui Ilie văzută în ascultarea lui totală faţă de Dumnezeu; credinţa văzută în curajul său; credinţa văzută în rugăciunea sa puternică; credinţei văzută şi din ridicarea lui din eşec; credinţă văzută şi din înălţarea sa cu trupul şi sufletul la cer.
Mai întâi, Ahab (873-854), fiind un rege slab în credinţă, a devenit uşor un instrument docil în mâinile intrigantei sale soţii Izabela, de origine feniciană, fiica păgână a regelui Et-Baal, din Tir, care mai întâi a favorizat, iar apoi a impus cultul zeului Baal în Ţara Sfântă. Ilie a fost profetul ridicat şi trimis de Dumnezeu pentru a menţine credinţa adevărată în timpul domniei lui Ahab şi a soţiei sale Izabela, dar şi pentru a prezenta lumii o figură profetică a lui Mesia.
Ilie şi-a început activitatea profetică vestindu-i lui Ahab, în numele lui Iahve, o lungă perioadă de secetă. Astfel, Ahab trebuia să-şi dea seama că stăpânul forţelor naturii nu este Baal, zeul vegetaţiei, ci Iahve, Dumnezeu creator şi stăpân a toate, de care ascultă ploaia, vântul, furtuna (cf. Mc 4,41).
1. Credinţa lui Ilie văzută din ascultarea lui totală faţă de Dumnezeu
Pe muntele Carmel, locul unde Izabela a dărâmat altarului Domnului ridicat de David, pentru a înălţa altarul lui Baal, în acest loc trebuia să se decidă cine este Dumnezeu pentru Israelul care "şchiopăta de ambele picioare" (cf. 1Rg 18,21), Iahve sau Baal.
Biblia spune că ascultarea de Dumnezeu este mai mare ca jertfa (cf. 1Sam 15,22). Viaţa lui Ilie a fost caracterizată de o ascultare deplină faţă de Dumnezeu. El a urmat întocmai poruncile lui Dumnezeu, chiar şi atunci când îi puneau viaţa în pericol. Din porunca lui Dumnezeu, Ilie merge la Ahab, şi îi provoacă la o "probă" de autenticitate pe preoţii şi profeţii lui Baal: ei şi el să aducă câte o jertfă, şi "care Dumnezeul va răspunde cu foc ca să mistuie jertfa, acela este Dumnezeu" (1Rg 18,24). Episodul acesta, cu provocare profeţilor şi preoţilor lui Baal şi ai Astartei, care prin Izabela, fiica păgână a regelui Et-Baal din Tir şi soţia regelui necredincios Ahab, au ajuns în Israel, trebuia să-l scoată în evidenţă pe Dumnezeul cel adevărat al lui Israel, în faţa idolilor deşerţi şi lipsiţi de putere ai popoarelor păgâne şi duşmane.
Şi noi trebuie să-i fim ascultători lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu înţelegem care sunt planurile sale, căci gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile noastre (cf. Is 55,9). Despre credincioşii din Roma, Paul a putut mărturisi despre "ascultarea credinţei lor" (cf. Rom 16,19). Se poate spune acest lucru şi despre noi? Dumnezeu care nu l-a dezamăgit pe Ilie, nu ne va dezamăgi nici pe noi.
2. Credinţa lui Ilie văzută şi din curajul lui
Dumnezeu a dat apoi slujitorului său Ilie indicaţii care au pretins un curaj neobişnuit al credinţei. Ca profet necunoscut din ţara Galaad, el trebuia să-i vestească împăratului lui Israel judecata lui Dumnezeu. Ca profet al Domnului, după trei ani şi şase luni, Ilie a trebuit să meargă din nou la împărat. Pe muntele Carmel a stat singur împotriva celor 450 de profeţi ai lui Baal şi a celor 400 de profeţi ai Astartei. Ilie se va confrunta încă o dată cu Ahab, când acesta intenţiona să cumpere via lui Nabot, care se afla în vecinătatea palatului regal. Dar Nabot este hotărât să-şi apere moştenirea paternă cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii (cf. 1Rg 21,1-3). Aşa cum ne sugerează 2Rg 9,26, Nabot a fost ucis împreună cu moştenitorii lui. Ahazia, care i-a urmat pe tron tatălui său Ahab, ţinea şi el mai mult la zeii străini decât la Iahve. Într-o zi, Ahazia a căzut de la fereastra etajului superior şi este grav rănit (cf. 2Rg 1,2). Imediat a trimis soli ca să fie consultat Baal-Zebub, zeul păgân al cetăţii feniciene Accaron, şi să afle dacă se va vindeca. Baal-Zebub, sau Beelzebul, înseamnă atât "zeul muştelor" cât şi "stăpânul bălegarului"; iar în Noul Testament numele Beelzebul este folosit pentru a-l indica pe principele diavolilor (cf. Mc 3,22; Mt 10,25). Ilie îi reproşează regelui: "Ai trimis mesageri ca să-l consulte pe Baal-Zebub, zeul lui Accaron, ca şi cum în Israel nu ar fi fost un Dumnezeu pe care să-l consulţi" (2Rg 1,6). Datorită acestui gest de dispreţ faţă de Iahve, profetul îi anunţă regelui moartea. Pentru toate acestea a fost nevoie de un curaj deosebit. Acest curaj l-a avut Ilie din credinţa în Dumnezeu. Ca o întărire în credinţă, amintim că acest curaj al lui Ilie, prin harul lui Dumnezeu, l-au mai avut şi alţii: cei trei prieteni ai lui Daniel care stăteau înaintea mâniosului împărat Nebucadneţar, care dorea să-i oblige să se închine înaintea chipului cioplit (cf. Dan 3,17). Ei aveau deplina încredere că Dumnezeu îi va ajuta. Ei nu ştiau cum, dar se încredeau în Dumnezeul lor. Acelaşi curaj îl găsim la apostoli, pe care Domnul i-a trimis în lumea întreagă să mărturisească despre el.
Acest curaj al credinţei îl întâlnim şi la mulţi sfinţi, ca de exemplu la sfântul episcop martir Frederic (780-838), din Ţările de Jos, care a dojenit-o pe împărăteasa Iuditha din vremea lui pentru viaţa ei stricată, aşa cum Ioan Botezătorul a dojenit-o pe Irodiada (cf. Mt 14,3). Drept urmare, împărăteasa l-a ucis în faţa altarului, împlântând în trupul lui două săbii. Exemplul acestor eroi să ne încurajeze şi pe noi în a-l mărturisi curajos pe Isus.
3. Credinţa lui Ilie văzută din rugăciunile lui
O viaţă de credinţă este de neînchipuit fără rugăciune. Ilie s-a rugat să nu plouă trei ani şi şase luni (cf. 1Rg 17,1). Când a trecut această perioadă, Ilie s-a rugat din nou şi a fost ascultat. Apoi, s-a rugat ca Dumnezeu să trimită foc din cer pentru a mistui jertfa: "Care Dumnezeu va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu" (1Rg 18,24). În zadar au strigat şi au înălţat glasurile lor către cer preoţii lui Baal, căci nu au primit nici răspuns. Când s-a rugat şi Ilie "s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ" (1Rg 18, 38). Imediat după jertfă, s-a ridicat din mare un mic nor care lua proporţii tot mai mari până când a revărsat o ploaie abundentă care a pus capăt secetei şi foametei. Ilie chiar i-a cerut lui Ahab să se grăbească, să ajungă acasă înainte să plouă (1Rg 18,44). Apoi, Ilie s-a rugat în camera sa la Dumnezeu, ca să fie trezit la viaţă copilul văduvei (cf. 1Rg 17,20). Toate aceste evenimente au avut rolul de a pune în evidenţă pe Dumnezeul cel adevărat în comparaţie cu idolii păgâni lipsiţi de putere.
4. Credinţa lui Ilie reînviată după uitarea lui Dumnezeu
Cu toată ascultarea sa, cu tot curajul său şi cu toate rugăciunile sale, peste Ilie a venit şi ziua nefastă în care, privind mai mult la sine şi mai puţin la Dumnezeu, a devenit slab; a devenit slab ca Petru pe apă (cf. Mt 14,30); a devenit slab ca unul fiecare dintre noi când încercăm să ne rezolvăm fără Dumnezeu problemele. În viaţa de credinţă trebuie fidelitate continuă. În cazul lui Ilie, ceasul de după victorie s-a dovedit a fi mai periculos decât ceasul luptei. Când Izabela l-a ameninţat cu moartea, el a fugit în pustiu ca să-şi scape viaţa şi acolo s-a aşezat sub un iepunăr (cf. 1Rg 19,1-4). Nu mai avea deloc curajul vieţii. El s-a rugat şi acolo, dar nu mai era o rugăciune a credinţei, ci a disperării. "Aşa că cel care gândeşte că stă în picioare să fie atent să nu cadă" (1Cor 10,12). Aceasta să fie o lecţie şi pentru noi.
Dacă vom citi 1Regi 19, vom găsi câteva motive ale eşecului lui Ilie: mai întâi Ilie nu s-a rugat după ce a auzit ameninţarea Izabelei. El nu a mai acţionat în dependenţă de Dumnezeul său, ci a încercat o rezolvare pe cont propriu. În al doilea rând, a fost preocupat cu împrejurările şi nu cu Dumnezeu care are toate situaţiile în mâna sa. În al treilea rând, gândurile sale s-au învârtit numai în jurul său. El se vedea numai pe sine şi slujba sa şi nu-l mai vedea pe Dumnezeu. Acest comportament este o cauză sigură de eşec pentru oricine.
Suntem încurajaţi, când vedem că Dumnezeu nu-l lasă singur pe Ilie sub ienupăr. El i s-a arătat şi l-a hrănit cu pâine şi apă pentru a-l motiva din nou (cf. 1Rg 19,5-8). Tot astfel, Dumnezeu nu permite nici astăzi ca noi să suferim o înfrângere totală, ci doreşte să ne îndreptăm din nou privirile spre el, să alergăm la el, pentru a fi hrăniţi cu pâinea, apa şi cuvântul său, pentru a obţine noi puteri ale credinţei pentru a putea merge mai departe pe calea noastră, până la muntele lui Dumnezeu..
5. Ilie întărit şi glorificat prin credinţa în Dumnezeu.
Dar episodul cel mai relevant din viaţa profetului Ilie rămâne "înălţarea" lui la cer în car de foc. Înainte de "înălţarea" lui la ceruri, Ilie a făcut o ultimă vizită, însoţit de Elizeu, "fiilor profeţilor" de la Betel şi de la Ierihon. Apoi, tot împreună cu Elizeu, traversează Iordanul ca pe uscat, după ce a despărţit apele în două lovind apa cu mantia înfăşurată. Dincolo de Iordan, Elizeu, destinat să-i succeadă în slujirea profetică, cere învăţătorului două măsuri din spiritul lui (cf 2Rg 2,9). După care apare un car de foc tras de cai de foc şi, pe acest car, Ilie urcă spre ceruri în văpaia de foc, lăsând în urma lui mantia profetică (cf. 2Rg 2,11). Este căutat trei zile de fiii profeţilor, dar nu-l găsesc (cf. 2Rg 2,17).
Împreună cu Moise, Ilie va apare alături de Isus la schimbarea sa la faţă, vorbind despre necesitate pătimirii Domnului pentru mântuirea din păcat (cf. Lc 9,31). Dacă Moise a devenit simbolul celor care vor învia la venirea lui Isus de-a doua, Ilie a devenit imaginea celor rămaşi în viaţă la venirea lui Isus de-a doua şi care vor fi răpiţi la cer în văzduh (cf. 1Tes 4,17).
Sfântul profet Ilie i-a fost plăcut lui Dumnezeu pentru că a avut credinţă (cf. Evr 11,6). Noi îi plăcem lui Dumnezeu tot dacă avem credinţa în el. În Biblie: "Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite" (Evr 11,1). Dumnezeu a dovedit în toate cazurile şi întotdeauna că este demn de încredere. De aceea credem în el şi în promisiunile lui, chiar dacă nu ştim cum va rezolva lucrurile în folosul nostru. Prin urmare, credinţa în Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea exactă a iubirii şi a faptelor lui în favoarea noastră.
Când cineva l-a întrebat pe fizicianul şi chimistul Michael Faraday (1791-1867), care ţinea o prelegere despre credinţă, "Ce sunt speculaţiile acestea?", el i-a răspuns: "Care speculaţii? Eu nu fac nici un fel de speculaţii. Eu mă bazez pe certitudini. Ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că el are putere să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea" (2Tim 1,12). Credinţa nu înseamnă să priveşti valurile, ci să te uiţi la Isus care umblă pe valuri. Credinţa nu înseamnă să priveşti mormântul, ci pe Isus care a biruit moartea şi mormântul. Credinţa nu înseamnă să priveşti cerul, ci să priveşti la Isus care a întins o scară între pământ şi cer.
Doamne, dă-ne credinţa, rugăciunea şi faptele de credinţă ale sfântului profet Ilie!
Sfinte profet Ilie, roagă-te pentru noi!
Pr. Ioan Lungu
