Vatican: Angelus (11.08.2013)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Evanghelia din această duminică (Lc 12,32-48) ne vorbeşte despre dorinţa întâlnirii definitive cu Cristos, o dorinţă care ne face să fim mereu pregătiţi, cu spiritul treaz, pentru că aşteptăm această întâlnire cu toată inima, cu toată fiinţa noastră. Acesta este un aspect fundamental al vieţii. Există o dorinţă pe care noi toţi, fie explicită fie ascunsă, o avem în inimă, noi toţi avem această dorinţă în inimă.
Şi această învăţătură a lui Isus este important s-o vedem în contextul concret, existenţial în care El a transmis-o. În acest caz, evanghelistul Luca ni-l arată pe Isus care merge cu discipolii săi spre Ierusalim, spre Paştele său de moarte şi înviere, şi în acest drum îi educă destăinuindu-le ceea ce El însuşi poartă în inimă, atitudinile profunde ale sufletului său. Între aceste atitudini există dezlipirea de bunurile pământeşti, încrederea în providenţa Tatălui şi, întocmai, vigilenţa interioară, aşteptarea activă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru Isus este aşteptarea întoarcerii la casa Tatălui. Pentru noi este aşteptarea lui Cristos însuşi, care va veni să ne ia pentru a ne duce la sărbătoarea fără sfârşit, aşa cum a făcut deja cu Mama sa Maria Preasfântă: a dus-o în cer cu El.
Această Evanghelie vrea să ne spună că creştinul este unul care poartă înlăuntrul său o mare dorinţă, o dorinţă profundă: aceea de a se întâlni cu Domnul său împreună cu fraţii, cu colegii de drum. Şi toate acestea pe care ni le spune Isus se rezumă într-o vestită vorbă a lui Isus: "Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Lc 12,34). Inima care doreşte. Dar noi toţi avem o dorinţă. Oamenii săraci sunt cei care nu au dorinţă; dorinţa de a merge înainte, spre orizont; şi pentru noi creştinii acest orizont este întâlnirea cu Isus, întâlnirea chiar cu El, care este viaţa noastră, bucuria noastră, ceea ce ne face fericiţi. Dar eu vă voi pune două întrebări. Prima: voi toţi, aveţi o inimă doritoare, o inimă care doreşte? Gândiţi-vă şi răspundeţi în tăcere şi în inima ta: tu, ai o inimă care doreşte, sau ai o inimă închisă, o inimă adormită, o inimă anesteziată pentru lucrurile vieţii? Dorinţa, a merge înainte spre întâlnirea cu Isus. Şi a doua întrebare: unde este comoara ta, aceea pe care tu o doreşti? - pentru că Isus ne-a spus: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră - şi eu întreb: unde este comoara ta? Care este pentru tine realitatea cea mai importantă, cea mai preţioasă, realitatea care atrage inima mea ca un magnet? Ce atrage inima ta? Pot să spun că este iubirea lui Dumnezeu? Există voinţa de a face bine altora, de a trăi pentru Domnul şi pentru fraţii noştri? Pot să spun asta? Fiecare răspunde în inima sa. Dar îmi va spune cineva: Părinte, dar eu sunt unul care munceşte, care are familie, pentru mine realitatea cea mai importantă este să duc înainte familia mea, locul de muncă... Desigur, este adevărat, este important. Dar care este forţa care ţine unită familia? Este tocmai iubirea, şi cel care seamănă iubirea în inima noastră este Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, este tocmai iubirea lui Dumnezeu cea care dă sens micilor activităţi zilnice şi ajută şi la înfruntarea marilor încercări. Aceasta este adevărata comoară a omului. A merge înainte în viaţă cu iubire, cu acea iubire pe care Domnul a semănat-o în inimă, cu iubirea lui Dumnezeu. Şi aceasta este adevărata comoară. Însă iubirea lui Dumnezeu ce este? Nu este ceva vag, un sentiment generic. Iubirea lui Dumnezeu are un nume şi un chip: Isus Cristos, Isus. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în Isus. Pentru că noi nu putem iubi aerul... Iubim aerul? Iubim totul? Nu, nu se poate, iubim persoane, şi persoana pe care noi o iubim este Isus, darul Tatălui printre noi. Este o iubire care dă valoare şi frumuseţe la tot restul; o iubire care dă forţă familiei, muncii, studiului, prieteniei, artei, oricărei activităţi umane. Şi dă sens şi experienţelor negative, pentru că ne permite, această iubire, să mergem dincolo de aceste experienţe, de a merge mai departe, a nu rămâne prizonieri ai răului, ci ne face să trecem peste, ne deschide mereu la speranţă. Iată, iubirea lui Dumnezeu în Isus ne deschide la speranţă, la orizontul de speranţă, la acel orizont final al pelerinajului nostru. Astfel, şi eforturile şi căderile găsesc un sens. Chiar şi păcatele noastre găsesc un sens în iubirea lui Dumnezeu în Isus Cristos ne iartă mereu, ne iubeşte aşa de mult încât ne iartă mereu.
Iubiţi fraţi, astăzi în Biserică o comemorăm pe sfânta Clara de Assisi, care pe urmele lui Francisc a părăsit toate pentru a se consacra lui Cristos în sărăcie. Sfânta Clara ne dă o mărturie foarte frumoasă despre această Evanghelie de astăzi: să ne ajute ea, împreună cu Fecioara Maria, să o trăim şi noi, fiecare după propria vocaţie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
