|
| © Vatican Media |
Un tron gol, dar nu vacant
de Linda Pocher
Intrând în Bazilica "Santa Maria Maggiore" din Roma, vizitatorul atent va observa chiar în centrul primului registru al arcului de triumf imaginea unui tron gol, pus în interiorul unui cerc cu margine albastră şi neagră care aminteşte de culorile globului pământesc şi reprezintă universul creat. Scaunul, acoperit de o pernă, are în faţă un sul cu şapte sigilii şi o cruce cu pietre preţioase. La dreapta şi la stânga tronului, Petru şi Paul, care are în mână o carte deschisă, în atitudinea de a învăţa adunarea; în spate, simbolurile celor patru evanghelişti.
Etimasia, din grecescul "pregătire", este termenul tehnic cu care se face referinţă la acest motiv iconografic, tipic al mozaicurilor bizantine (secolul al V-lea). În Italia se poate contempla la Ravenna, în cupola baptisteriului arianilor şi a baptisteriului neonian, la Veneţia, în Bazilicile "Sfântul Marcu" şi "Santa Maria Assunta a Torcello", la Palermo în capela din Palatul Regal şi în domul din Monreale şi, întocmai, în Bazilica "Santa Maria Maggiore" din Roma.
Imaginea tronului gol se naşte probabil din suprapunerea dintre pericopa din Apocalips în care se descrie tronul pe care este aşezat mielul şi ceea ce se întâmpla în primele concilii - avem ştire sigură pentru Conciliul din Efes şi pentru Conciliul al II-lea din Niceea -, adică tradiţia de a instala în centrul adunării conciliare un tron gol, pe care era pusă cartea Evangheliilor, simbol al prezenţei lui Cristos şi al continuităţii cu învăţătura sa, pe care Părinţii nu trebuiau s-o piardă din vedere. De aceea, tronul gol, în timpurile mai antice, trebuia să reprezinte mai mult prezenţa lui Cristos Rege (a cărui solemnitate se celebrează duminică, 26 noiembrie) şi Stăpânul Bisericii, decât aşteptarea întoarcerii sale glorioase pentru judecata definitivă. De fapt, el domneşte în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, atunci când cuvântul său este proclamat, este primit în inimă şi pus în practică. Şi tronul său gol nu este deloc un tron vacant, cu riscul de a fi ocupat de cel mai temerar sau curajos dintre cei care-l urmează, ci un tron răstignit pentru a aminti că regalitatea, adică exercitarea puterii, nu mai este aşa cum am cunoscut-o de-a lungul mileniilor de istorie: este transfigurată.
De fapt, puterea pe care Cristos o deţine şi o acordă nu se referă la gestionarea posibilităţilor vieţii, aşa cum se întâmplă în experienţa umană obişnuită. Cu învierea sa el deschide celor care cred posibilitatea nemaiauzită de a depăşi moartea, negare definitivă a oricărei posibilităţi. Nu există putere mai mare. Pentru aceasta, de la Paşte încoace, totul contribuie la binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. De aceea puterea lui Cristos şi a creştinului nu este în mod simplist slujire. Este o putere eliberată de frica morţii şi prin urmare de nevoie de a-l controla pe aproapele şi de a-i impune cu forţa propria voinţă. Probabil că într-o zi Cristos va veni să şadă pe acel tron. Probabil, pentru că s-ar putea ca acel tron să-l fi construit noi, ca proiecţie a delirului nostru de atotputernicie, a nevoii noastre de un Dumnezeu care să domnească fără opoziţie ca să judece cerul şi pământul. În timp ce el, Fiul unicul născut al unui Tată pe care nimeni nu l-a putut vedea vreodată, preferă să meargă încă desculţ şi înfometat pe căile lumii, îmbrăcat când ca un cerşetor, când ca un puşcăriaş, ca refugiat, exploatat pe nedrept, orfan, marginalizat, victimă a traficului de persoane, violată şi asasinată. Preferă să se dăruiască în ascuns, oricui are inima suficient de liberă pentru a primi darul său şi a se bucura de prietenia sa.
Pe de altă parte, Mama sa prezisese asta: "I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi".
(După L'Osservatore Romano, 25 noiembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
