Isus ca punte între cer şi pământ
De Alessandro Scafi
Pentru o religiozitate olimpică, adică în tradiţiile homerice şi esiodee din Grecia antică, există absolută contrapoziţie de natură şi destin între zei şi oameni. Zeii sunt în înălţimi şi fericiţi, oamenii sunt jos şi suferinzi. Zeii sunt nemuritori, oamenii sunt destinaţi mai întâi să moară, apoi pentru o supravieţuire vagă în Ade. Cântul destinului lui Hiperion de Friedrich Hölderlin poate folosi ca lucrare exemplară a acestui tip de sensibilitate religioasă. Poetul exprimă aspiraţia omului la o viaţă fericită şi împăcată, unde zeii rămân însă departe de destinul neliniştit al creaturilor muritoare: ei în înălţimi, noi jos. Creştinismul celebrează un orizont complet diferit: Isus este Dumnezeul întrupat, Dumnezeu care se face om, adică el coboară de sus spre jos, pentru a-i permite omului urcarea. Cel care preexistă în veci ca Dumnezeu se înjoseşte până la moartea pe cruce, pentru a fi iarăşi ridicat la demnitatea divină, ridicând cu el omenirea căzută. În arta creştină e posibilă explorarea acestei duble mişcări de coborâre şi urcare în care Isus, Fiul lui Dumnezeu, este protagonistul.
Sfântul Paul ne sugerează parcursul. În Scrisoarea către Filipeni, apostolul neamurilor celebrează coborârea şi urcarea lui Isus, înjosirea lui şi înălţarea lui pe cruce. Cristos - spune sfântul Paul - deşi avea natura divină, s-a nimicit pe sine însuşi, devenind asemenea oamenilor, şi s-a umilit până la moartea pe cruce. Pentru aceasta Dumnezeu l-a înălţat mai presus de orice lucru, în cer, pe pământ şi în adâncuri. Moartea pe cruce este punctul central al acestei mişcări a lui Isus, care merge de la divinitatea sa spre om, şi este şi culmea care-l înalţă ca Dumnezeu şi-i permite să îndumnezeiască omenirea.
Chiar dacă evangheliile nu oferă detalii despre modurile în care Isus a fost pironit pe lemn, artiştii au reprezentat adesea înălţarea crucii. Posibilitatea că Isus Cristos a fost înălţat în timp ce crucea fusese deja înălţată, de exemplu cu o scară, pentru a fi pironit pe ea, a fost exclusă în general, urmând în aceasta direcţia picturii bizantine. În renaşterea italiană timpurie se găsesc câteva exemple rare în care Mântuitorul este văzut urcând pe o scară sau călăii pironindu-l de braţele crucii, deja ridicată de la pământ. Altminteri s-a presupus că Isus a fost mai întâi pironit pe cruce şi apoi, împreună cu ea, înălţat. Ridicarea crucii împreună cu trupul lui Cristos pironit a fost reprezentată mai ales în pictura nord-europeană între secolele XVI-XVII. În mijlocul unei mulţimi de spectatori se văd oameni robuşti şi musculoşi care împing în sus o extremitate a crucii, în timp ce alţii o ridică prin intermediul frânghiilor. Astfel se realizează evenimentul prevăzut de Isus însuşi, care într-o zi, vorbind cu Nicodim, a spus că Fiul Omului trebuia să fie înălţat pentru a putea dărui oamenilor viaţa veşnică. Cristos pare aproape să-i vorbească lui Hölderlin şi tuturor celor care suferă separarea între uman şi divin: "Nimeni nu s-a suit la cer" - îi spune Isus lui Nicodim - "în afară de Fiul Omului care a coborât din cer".
Alte opere de artă descriu coborârea de pe cruce a trupului mort al lui Isus. Episodul urmează imediat după răstignire. Iosif din Arimateea, membru bogat şi respectat al sinedriului şi un discipol în secret al lui Isus, a obţinut de la Pilat permisiunea să ia trupul lui Cristos de pe cruce. Iosif, care a luat cu el un giulgiu de lână, şi Nicodim, care avea cu el mir şi aloe pentru a conserva trupul, au depus trupul lui Isus şi l-au învelit în giulgiu. Tablourile îi arată pe cei doi în timp ce scot cuiele din trupul lui Isus sau momentul în care îl dau jos de pe cruce. Primele exemple în arta occidentală se inspirau din compoziţii bizantine între secolele X-XI şi prezentau patru figuri principale: Nicodim care extrage cu cleştele cuiul din mâna stângă, Iosif care prinde trupul şi-l susţine, Fecioara care ţine mâna dreaptă deja liberă şi apostolul Ioan care apare în picioare şi suferind la o oarecare distanţă. Prin secolele XIV-XV se văd de obicei două scări, care se sprijină de cele două extremităţi ale transversalei crucii şi pe aceste scări Iosif şi Nicodim. Jos, la picioarele crucii, se află Fecioara cu alte femei şi sfântul Ioan. În arta renascentistă şi barocă, compoziţia devine mai complexă şi populată de figuri. Ne gândim la marea dezvoltare a acestei teme în manierişti ca Pontormo sau Rosso Fiorentino. Crucea poate fi văzută oblic, ca de exemplu în versiunea lui Rubens în catedrala din Anvers; adesea sunt patru scări, cu doi oameni care se sprijină de transversala crucii pentru a ajuta la coborârea trupului, trecându-l lui Iosif şi Nicodim.
Isus, Dumnezeu făcut om, a coborât de sus în jos. El care este rege s-a umilit ca un slujitor, el care este judecător s-a lăsat judecat. Pentru aceasta este vrednic să fie înălţat deasupra cerurilor. El, care este creatorul vieţii, a acceptat moartea pe cruce şi a coborât în întunericul mormântului pentru a fi înghiţit de moarte. În capela Scrovegni din Padova, Giotto a pictat plânsul îngerilor, în timp ce Fiul lui Dumnezeu este depus în pământ. Dar exista în arta medievală un subiect - care forma una din scenele ciclului pătimirii lui Cristos - care indica indice o coborâre ulterioară: aceea a lui Cristos în limb, o temă care a continuat să fie reprezentată în întreaga Renaştere. Deja în secolul al II-lea diferite scrieri descriau coborârea lui Cristos în iad, adică modul în care Fiul lui Dumnezeu l-a înfrânt pe Satana, eliberând sufletele sfinţilor din Vechiul Testament. Istoria este relatată în detaliu într-o evanghelie apocrifă, probabil din secolul al V-lea: porţile iadului s-au sfărâmat, morţii au fost eliberaţi de lanţurile lor. Primii sfinţi părinţi au conclus că zona în care se aflau patriarhii, profeţii şi martirii pre-creştini nu era iadul, ci o regiune la marginile lui, limbul, din latinescul limbus, care înseamnă "margine". În tablouri îl vedem pe Cristos care, ţinând stindardul învierii, cruce roşie pe fond alb (sau invers), trece un prag. Porţile sunt scoase din ţâţâni şi prăbuşite la pământ, strivindu-l pe Satana sub greutatea lor. În timp ce diavolii fug în întuneric, o mulţime de persoane iese dintr-o peşteră pentru a prinde mâna lui Cristos. Primul este Adam, bătrân şi cu barbă cenuşie. În urma lui vine Eva, apoi Abel, cu toiagul de păstor, uneori îmbrăcat în piele de animal. Urmează Moise, regele David, tâlharul cel bun, căruia Cristos i-a promis cerul, apoi Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeţi. Mai mici, urmează alţi regi şi sfinţi. În pictura lui Domenico Beccafumi păstrată în Pinacoteca Naţională din Siena, ceata de morţi eliberaţi urcă din adânc spre Mântuitorul aflat în prim plan. Coborârea este completă, misiunea este împlinită.
În schimb, înălţarea Domnului reprezintă mişcarea spre înalt. În artă, Cristos se înalţă adesea pe tavanul cupolei centrale a bisericilor. Versiunea completă a înălţării este împărţită în două părţi, superioară şi inferioară, cer şi pământ. În cer figura lui Cristos este în centru, cu piciorul pe un nor şi înconjurat de heruvimi aranjaţi în formă de migdală. Uneori ţine în mână stindardul învierii şi binecuvântează cu mâna dreaptă. În cele două părţi, pentru a echilibra compoziţia, pot fi alţi îngeri care cântă la instrumente muzicale. Pe pământ apostolii privesc cu uimire şi teamă la figura care se îndepărtează şi sunt îngenuncheaţi în rugăciune. În general Fecioara este cu ei, simbol al Maicii Biserici pe care Cristos o lasă pe pământ. În cele două părţi ale sale se pot vedea sfântul Petru, care ţine în mână cheile, şi sfântul Paul cu sabia, simboluri ale evreilor respectiv ale neamurilor cărora le-a fost dus mesajul creştin.
Graţie acestei mişcări de coborâre şi de urcare, Isus a devenit calea noastre spre ceruri. Dacă el se înalţă, Ierusalimul ceresc coboară pe pământ. Isus care a coborât este acelaşi care s-a înălţat deasupra tuturor cerurilor, pentru a umple universul cu el. Isus, Dumnezeu şi om, cade şi se ridică, se umileşte şi se îmbracă în maiestate, se prăbuşeşte în abisuri şi se lansează spre înălţimi. Şi însuşi Dumnezeu care-l ridică pe cel care a căzut, îi reduce la neputinţă pe cei puternici şi-i îmbracă pe cei slabi cu putere, îi înfometează pe cei sătui şi-i hrăneşte pe cei înfometaţi, pe cea sterilă o face să nască şi pe cea rodnică o face sterilă, îi face săraci pe cei bogaţi iar pe cei săraci îi face bogaţi, îl aşază în înălţimi pe cel care este jos iar pe cel care este sus în aşază jos. Cristos înălţat pe cruce este axa care reuneşte tot ceea ce este în înălţimi cu ceea ce este jos, prin care circulă viaţa în univers. Dumnezeu a coborât, omul a urcat, într-o providenţială coincidenţă a termenilor opuşi.
(L'Osservatore Romano, 4 mai 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
