De ce ar trebui să ne intereseze, să ne pună întrebări și să ne motiveze să participăm la inițiativa „Un milion de copii se roagă Rozariul”? De ce participă papa și de ce entuziasmul său pentru tot ceea ce face parte din succesorul lui Petru este datoria unui bun creștin (și poate, în unele cercuri, chiar o „carte de jucat” pentru a-și spori propria importanță)? De ce este Maria mai importantă (și mai bună) decât Dumnezeu? De ce catolicismul, prin devoțiunea mariană, caută să-și pună în valoare „mușchii” și „numerele” (noile generații) pentru a-și acorda o importanță geopolitică de mult pierdută (nu este și nu va fi niciodată o „relicvă a trecutului”)? De ce au copiii o putere aproape „magică” (rugăciunea) în fața lui Dumnezeu (îl fac să-și schimbe ideile și acțiunile) pe care adulții nu o au?
Toate acestea sunt răspunsuri posibile, ușor de găsit pe vasta piață a infodemiei contemporane. Mi se pare însă că ele rămân părtinitoare în funcționarea lor. Se concentrează pe o singură parte (papa, Maria, Dumnezeu, catolicismul, devoțiunea mariană, copiii, rugăciunea și rugăciunile...), exploatând-o în propriul lor beneficiu pentru a atrage atenția, dar nu reușesc să se deschidă către întreg, care, așa cum ne-a amintit Papa Francisc, este superior părților. Așadar, dacă am face loc acestui întreg, ce am putea răspunde?
Maria este ecou al exigențelor supreme ale credinței
În primul rând, Conciliul al II-lea din Vatican a avut dreptate când a afirmat că Maria, „prin participarea sa intimă la istoria mântuirii, unește și este ecou, cum ar fi, al exigențelor supreme ale credinței” (Lumen gentium 65). Apropierea de ea prin Rozariu oferă, așadar, oportunitatea de a descoperi credința în Dumnezeu:
– ca o vocație la sfințenie – manifestată prin excesul inevitabil al învierii trupului – și nu la mondenitate, care devine evidentă prin corupția și dizolvarea a tot și a tuturor;
– ca o întâlnire reală cu un Dumnezeu care se dăruiește întreg (Tatăl, Fiul, Duhul) în istorie, fără a se ascunde în spatele măștilor idolilor morți (nu vorbesc, nu respiră, nu aud, nu umblă...), astfel încât această istorie, marcată de finitudinea timpului și a spațiului, devine o „ușă deschisă” către „dincolo”-ul său, care este a-l vedea pe Dumnezeu „față în față”;
– ca o experiență a ceea ce procesele naturale sunt incapabile să realizeze pe deplin: generozitatea și compasiunea față de cei mai mici și slabi, datorită cărora se „dezarmează” și se alege să se „dezarmeze”, devenind astfel o autentică „imagine a lui Dumnezeu” și o „oglindă” care îl reflectă.
Un drept, chiar înainte de o datorie
În al doilea rând, credința în Dumnezeu, reverberată și împărtășită intim de Maria, rămâne singura chestiune cu adevărat esențială în care fiecare persoană umană are dreptul să fie educată, de la naștere. Este adevărat că, mult timp, credincioșii au confundat, în practică (și uneori chiar în teorie), educația și impunerea. Și acest lucru, așa cum ne amintește din nou Conciliul al II-lea din Vatican, nu s-a întâmplat fără consecințe: printre ele, de fapt, ateismul contemporan trebuie inclus în mod explicit (cf. Gaudium et spes 19-21). Dar odată ce suntem conștienți de imposibilitatea (în practică și teorie) a unei astfel de coincidențe și am cerut sincer iertare umanității pentru acest act și consecințele sale (așa cum a făcut Sfântul Ioan Paul al II-lea, chiar dacă nu a fost înțeles de mulți, în timpul Marelui Jubileu din 2000), nu putem rămâne tăcuți în fața tăcerii impuse chestiunii esențiale a credinței prin expulzarea ei din circuitul socio-educațional al noilor generații, începând cu propriile familii. Credința în Dumnezeu, cel puțin dintr-o perspectivă creștină, este:
– un drept, chiar înainte de a fi o datorie;
– un drept inalienabil și esențial pentru demnitatea umană, tocmai aceea pe care violența și crima o calcă în picioare sistematic, justificând-o cu multiplele fațete ale culturii „rebutării” și cu suferința pe care aceasta o impune și o produce.
Mi se pare, așadar, că Rozariul recitat de copii împreună cu papa este un semn și un instrument pentru a trăi aceste învățături conciliare. Nu este oare suficient?
Gian Matteo Roggio
(După Agenția SIR, 25 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
