Duminică, 7 mai 2017, comunitatea catolică din Tomeşti a celebrat hramul bisericii, "Fericitul Ieremia", unde s-a rugat pentru cei vii şi pentru cei răposaţi, împreună cu păstorul Diecezei de Iaşi, episcopul Petru Gherghel, înconjurat de un grup de 12 preoţi din Decanatul de Iaşi şi de poporul credincios din localitate şi din împrejurimi.
Cu această ocazie s-a arătat nu numai taina "Împărtăşirii Sfinţilor", care este comuniunea celor din paradis, comuniunea celor din purgator şi comuniunea celor de pe pământ, dar a strălucit şi taina unităţii Bisericii lui Cristos de pe pământ, căci "creştinii din răsărit şi apus" s-au adunat în jurul episcopului şi preoţilor, dând viaţă cuvântului lui Cristos: "Ca toţi să fie una" (In 17,21), motoul episcopului nostru şi taină care s-a vădit şi în viaţa fericitului Ieremia. Cuvântul de învăţătură, "dorul după cer şi fuga de iad", a fost ţinut de pr. conf. dr. Iosif Enăşoae.
Pentru că Parohia Tomeşti, judeţul Iaşi, unde Dumnezeu prin glasul episcopului m-a trimis să lucrez ca preot, îl are de patron pe fericitul Ieremia; pentru că pentru că pe 7 mai am celebrat hramul aceste comunităţi parohiale din Tomeşti, comunitate tânără, formată în anul 1997; pentru că pe 9 mai 2017 se va deschide oficial procesului canonic pentru canonizarea fericitului Ieremia Valahul; şi nu în ultimul rând pentru că sfânta Liturghie de hram a fost prezidată de Preasfinţitul nostru episcop de Iaşi, Mons. Petru Gherghel, care a fost înconjurat la altar de 10 preoţi şi 2 la confesional şi de numeros popor creştin, cărora le mulţumesc din suflet pentru prezenţă, mă simt dator să-i aduc şi eu o laudă, o preamărire şi o mulţumire lui Dumnezeu pentru faptul că ni l-a dăruit nouă românilor şi în mod particular nouă celor din Tomeşti, pe fericitul Ieremia, un distins trăitor al evangheliei şi un credibil model de dragoste curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, aşa cum este porunca lui Isus: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt 22,37.39).
Suntem în timpul pascal, timp în care Isus, păstorul cel bun al oilor lui Dumnezeu, a înviat pentru a fi mereu alături de toate oiţele sale, în mod personal, dar şi prin "îngerii" săi din cer, dar şi prin cei de pe pământ, apostolii săi şi prin ucenicii săi din toate timpurile şi locurile, pentru a le strânge oiţele lui Dumnezeu din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi negură, pentru a le scoate dintre popoare, pentru a le paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor, pentru a le odihni într-un staul plăcut. Căci iată ce ne spune Dumnezeu că va face prin păstorii săi: "Voi căuta pe oaia cea pierdută, o voi aduce înapoi pe cea rătăcită, o voi pansa pe cea rănită şi o voi întări pe cea slabă. Dar le voi păzi şi pe cele grase şi pline de vlagă, căci vreau să le pasc cum se cuvine" (cf. Ez 34,12-16).
Fericitul nostru este unul dintre ucenicii marelui păstor Isus, care s-a angajat ca alături de el, să păstorească poporul lui Dumnezeu: căutând oiţe pierdute, pansând pe cele rănite, întărind pe cele slabe şi păzind de rele pe cele sănătoase.
Fericitul Ieremia s-a născut la 29 iunie 1556, în satul Tatzo (Sasca) din Moldova (Valahia Minor), fiind primul din cei 7 copii ai familiei Stoica Costist şi Margareta Bărbat şi care a primit la botez numele de Ioan. Satul Tatzo (Sasca) din nordul Moldovei, aproape de localitatea Baia, a fost un important centru episcopal ce avea mulţi credincioşi, care asemenea lui Stoica Costist şi Margareta Bărbat, îşi educau copiii în frica şi dragostea lui Dumnezeu, creştini foarte buni cum erau şi majoritatea creştinilor din această parte de lume, creştini care însă au fost exterminaţi prin foc de vrăjmaşii Bisericii fondate de Isus pe piatra de credinţa a mărturisirii sfântului Petru, creştini care au primit "ambrozia şi nectarul" Evangheliei lui Cristos şi prin munca apostolică a misionarilor franciscani, călugări în rândul cărora providenţa divină l-a chemat şi pe fericitul Ieremia să activeze ca ucenic al lui Isus, trăind din plin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
Pentru că şi conformat viaţa cu învăţătura evanghelică primită de la părinţi şi de la comunitatea creştină, el este numit astăzi: "omul care nu voia să meargă în iad", "omul care voia să fie liber de cele materiale ca păsările cerului", "omul care îşi simţea credinţa legată de Scaunul apostolic al sfântului Petru", "omul care era convins că Italia, ţara unde locuieşte Sfântul Părinte papa, este ţara călugărilor sfinţi unde şi el se poate sfinţi".
Încetul cu încetul în inima tânărului Ioan s-a născut dorinţa de a merge în Italia pentru a deveni sfânt. Într-o zi, mergând cu carul la târg, a întâlnit un bătrânel cu privirea blândă, care i-a prezis: "Nu va trece un an şi vei trece prin sud. Va trebui să suferi mult. Nu te teme, la sfârşitul călătoriei vei intra în slujba unui «mare domn» şi vei avea multă bucurie. Vei fi răsplătit din belşug". Astfel, la vârsta de 18 ani, părăseşte patria şi merge în Italia, unde se află papa şi sunt călugări sfinţi. Trecând Carpaţii, însoţind un medic italian, Pietro Lo Iacomo, ajunge la Bari. De aici, luminat de providenţă, tot prin glasul unui bătrân, se duce la Napoli, unde intră în mănăstirea capucinilor, primind la 8 mai 1578, numele de Ieremia. Destinat să îngrijească pe confraţii bolnavi în mănăstirea "Sfântul Efrem cel Nou" din Napoli, îi slujeşte în numele dragostei de Dumnezeu, timp de 40 de ani cu aleasă blândeţe şi mare dăruire.
El spunea adesea: "Dragostea faţă de aproapele este mai presus decât extazul; aceia faţă de care Dumnezeu se milostiveşte şi le dăruieşte acest har al extazului, rămân obligaţi faţă de Dumnezeu; însă dacă cineva care se osteneşte în iubirea faţă de fraţii săi din dragoste de Dumnezeu, este însuşi Dumnezeu care rămâne dator faţă de el". Şi iarăşi: "Mi-aş da şi lumina ochilor pentru săraci, pentru că săracii se roagă cu simplitate şi umilinţă, iar rugăciunile lor sunt bine primite de Măicuţa lui Dumnezeu; ea aşteaptă şi primeşte cu multă bunăvoinţă rugăciunile celor săraci". Şi tot el spunea: "Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că întotdeauna am slujit şi niciodată nu am fost slujit, pentru că întotdeauna am fost un supus şi pentru că niciodată nu am poruncit altora".
El a ajutat mult şi sufletele din purgator. Mama a fost cu siguranţă cea care a transmis învăţătura Bisericii care bazându-se pe texte biblice ca: 2Mac 12,45: "Sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor"; precum şi alte texte (cf. 1Cor 3,15; 1Pt 1,7), care recomandă pomana şi faptele de pocăinţă.
Într-o noapte pe când se ruga îi apăru un frate mort de câteva luni. Fratele Ieremia îl întrebă: "Cine eşti şi ce vrei?" "Sunt fratele Ignat. Domnul m-a trimis în purgatoriu. Te rog să mă ajuţi cu rugăciunile tale şi să-i ceri provincialului să celebreze alte Liturghii pentru mine şi în plus să ceară acest lucru tuturor celor din provincie". Ieremia îi promite că-l ajută, însă mai întâi, ca Moise şi Ghedeon, îi cere un semn pentru a fi crezut de provincial. "Iată semnul: Toţi după cum este obiceiul la noi, capucinii, au celebrat Liturghia în sufragiul meu; doar pr. Agapito nu a făcut". Fericitul nostru se duce la provincial şi-i povesteşte totul cu lux de amănunte. Provincialul, vrând să verifice cele relatate, chemă preotul care omisese Liturghia. Acesta recunoscu că nu a celebrat Liturghia pentru el pentru simplul fapt că îl stima mult pe fratele Ignat şi era convins că pentru virtuţile sale s-ar fi dus direct în paradis. Preotul repară greşeala, Ieremia se roagă şi după trei zile apare din nou fratele Ignat şi îi spune: "Mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine. purgatoriul s-a terminat, urmează să merg în paradis!"
Cum a ajuns aici? Simplu! L-a luat în serios pe Dumnezeu! A luat de bun cuvântul sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), dintr-o scrisoare către sfânta Clara, unde-i spunea: "Nu te încrede în oameni: trebuie să moară. Nu te sprijini de copaci: trebuie să se usuce. Nu te sprijini de ziduri: trebuie să cadă. Sprijină-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu. el rămâne întotdeauna".
Şi asta a făcut toată viaţa. S-a sprijinit numai pe Dumnezeu, ascultându-i cu atenţie cuvântul şi punându-l întocmai în practică; rugându-se neîncetat. El spunea: "Secretul vieţii stă în puterea rugăciunii prin care să ne revărsăm inima în inima Tatălui ceresc"; apoi, meditând pătimirile lui Cristos; apoi stând mult în adoraţie în faţa preasfântului sacrament; şi apoi imitând pe Preacurata Fecioară Maria şi pe ceilalţi sfinţi. Iată, ce a făcut el şi ceea ce ne îndeamnă şi pe noi cei de astăzi să facem!
Când auzea un cuvânt al Scripturii, spunea: "Acesta este pentru mine!" şi îl punea în practică.
El era omul rugăciunii. Prin rugăciune obţinut de la Dumnezeu toate cele trebuincioase în viaţă; în ea şi-a găsit refugiul în momentele grele; ea l-a înălţat deasupra slăbiciunii omeneşti şi i-a dat speranţa că va primi în cer răsplată pentru toată munca şi jertfele oferite lui Dumnezeu. A avut şi darul extazului.
Cunoaştem cu toţii devoţiunea fericitului Ieremia faţă de Euharistie şi faţă de sfânta Liturghie. După o zi de muncă intensă cu bolnavii şi în slujba poporului, se retrăgea în capela infirmeriei, numind-o "refugiul meu", pentru a sta în rugăciune în faţa ferestrei care dădea spre tabernacolul din biserică, şi acolo petrecea ore întregi în adorarea şi contemplarea lui Isus euharisticul. Frate, în preocupările tale de zi cu zi se găseşte se găseşte preocuparea de a rămâne măcar puţin cu Isus euharisticul?
A iubit-o mult şi pe sfânta Fecioară Maria. În novena în cinstea fericitului Ieremia, găsim scris: "Fericite Ieremia, din fragedă copilărie ai învăţat să o cinsteşti pe Mama lui Isus şi să o chemi în ajutor în clipele grele. Evlavia faţă de ea ţi-a fost o dulce mângâiere în drumul tău spre cele veşnice, căci Sfânta Fecioară ţi-a fost mereu alături şi ţi-a dat ajutor când erai strâmtorat. Tu ai iubit-o şi ai ascultat-o cu afecţiune fiască.
Emanuel din Napoli scrie că fratele Ieremia a format un grup de fraţi care iubeau rugăciunea, el formând o adevărată şcoală de spiritualitate. O iubea foarte mult pe Preasfânta Fecioară Maria, pe care o numea "măicuţă" şi îi îndemna pe ceilalţi să se roage zilnic câte trei "Bucură-te, Regină": dimineaţa pentru păcătoşi, la amiază pentru muribunzi şi seara pentru sufletele din purgator. Într-o noapte din anul 1600, înainte de sărbătoarea ridicării la cer a Preasfintei Fecioare Maria, a avut plăcerea să o vadă cu pruncuşorul Isus în braţe. O întrebă: "Dacă tu eşti regina şi patroana cerului, de ce îţi lipseşte coroana de pe frunte?" Ea i-a răspuns: "Coroana mea este Fiul meu".
Prinţesa de Bisignano, Izabella della Rovere, aflând vestea apariţiei a adus la palatul ei pe fratele Ieremia şi pe un pictor care după descrierea minuţioasă a călugărului a încercat să redea într-o pictură imaginea Preacuratei cu Pruncul în braţe. Prinţesa porunci să se facă mai multe copii care se răspândiră în tot regatul. Devoţiune către Maica Domnului a luat o amploare deosebită în acele locuri.
Fericitul Ieremia spunea: "Pentru a ajunge aici, am practicat toate meseriile: am lucrat ca zilier în construcţii, am săpat pământul, am îngrijit animalele, am slujit unui medic şi unui farmacist; am îngrijit bătrâni şi bolnavi; doar două meserii nu am practicat: aceea de paj şi aceea de zbir".
Fericitul Ieremia a fost umilit nu pentru faptul că a avut o condiţie socială modestă, ci pentru convingerea pe care i-a insuflat-o credinţa că tot ceea ce avem în viaţă este darul lui Dumnezeu; când cei din jur îl înconjurau cu stimă, el nu a uitat că înaintea lui Dumnezeu valorăm cât valorează umilinţa noastră. Umilinţa sa nu s-a mărginit numai la sentimente, ci s-a manifestat şi prin fapte, căci prestat cu plăcere muncile cele mai înjositoare şi obositoare.
Fericitul Ieremia a renunţat încă din tinereţe la bucuriile pe care i le-ar fi putut oferi viaţa pământească, pentru a se dedica cu trup şi suflet răspândirii împărăţiei lui Dumnezeu. Desfătarea sa era să fie în preajma lui Cristos, familia sa erau slujitorii Domnului care îi cântau mărire ziua şi noaptea. El a evitat cu grijă tot ceea ce i-ar fi putut compromite cinstea şi a păstrat neatinsă nevinovăţia sa.
Fericitul Ieremia a avut viaţa împodobită şi de frumoasa virtute a ascultării. De mic copil a ascultat de mama care l-a îndemnat să meargă pe calea sfinţeniei; virtutea ascultării l-a călăuzit spre ţara în care reprezentanţii lui Dumnezeu au sădit în sufletul său supus toate virtuţile alese pe care şi-a clădit viaţa spirituală. Din ascultare şi-a riscat viaţa pentru a-i sluji pe semenii săi în suferinţă. Căci s-a îmbolnăvit de moarte mergând la un bolnav, pe un timp rece.
Era 26 februarie 1625. Un mare personaj de la curtea regelui Spaniei, grav bolnav, îl cheamă pe fratele Ieremia. Nimeni nu a înţeles de ce nu a trimis un mijloc de transport. Pe o vreme geroasă va merge pe jos 12 km la dus şi la întors pentru a-şi oferi ajutorul. La jumătatea urcuşului de întoarcere spre mănăstire o femeie îi spune: "Am să vin miercuri la mănăstire". "N-ai să mă găseşti". "Dar unde aveţi de gând să plecaţi"? "Vreau să mă duc în patria mea". Imediat s-a declanşat pneumonia care avea să-i aducă sfârşitul. Se va stinge în tăcere murmurându-şi rugăciunile în care conversa cu Domnul său. La un moment dat, fără a se adresa cuiva anume, spuse: "Acum chiar vreau să mă duc să mă întâlnesc cu şchiopii şi schilozii mei. Da, Isuse, vin. Mulţumesc!"
Fericite Ieremia, roagă-te pentru noi!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 7 mai: Tomeşti: Uniţi de fericitul Ieremia
