Anul Familiei: Fericitul Ieremia s-a născut într-o familie care iubea sfinţenia şi cerul
Reflecţie la sărbătoarea fericitului Ieremia
"Învaţă pe copilul tău calea pe care trebuie s-o urmeze şi, până când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea" (Prov 22,6).
Sărbătorim astăzi, în luna mai, luna celor mai frumoase flori ale cerului, Iosif şi Maria, o altă minunată floare a cerului, ce a răsărit de pe plaiul mioritic al "grădinii Maicii Domnului", pe fericitul Ieremia Valahul (1556-1625). A fost primul din cei şapte copii ai soţilor creştini Stoica Costist şi Margareta Bărbat. Aceşti părinţi sfinţi şi-au educat copiii în dragostea faţă de Dumnezeu, în dorul după cer şi în teama de iad. Ei le spuneau copiilor lor că, pentru a ajunge în cer, trebuie să te înalţi deasupra cele pământeşti, asemenea păsărilor în zbor.
Iar lui Ioan, căci acesta a fost numele de botez al fericitului Ieremia, care se arăta deschis faţă de viaţa consacrată, după ce tatăl i-a spus că trebuie să fie detaşat de toate cele pământeşti, ca păsările în zbor, mama i-a zis că există o ţară a sfinţilor, numită Italia, şi că acolo trăiesc călugării sfinţi şi urmaşul sfântului Petru, iar din această ţară se poate găsi mai uşor drumul spre Dumnezeu şi spre cer.
În casa părintească, toţi copii, în frunte cu Ioan, au fost deprinşi să umble numai pe drumul bisericii şi pe drumul către ogorul familiei.
În casa părintească, pe lângă dragostea de Dumnezeu şi faţă de paradis, copiii au mai învăţat şi dragostea faţă de Isus din sfânta Împărtăşanie şi faţă de Maria, respectul faţă de îngerul păzitor şi evlavia către sfântul patron.
Părinţii l-au învăţat pe Ioan, pe lângă evlavia faţă de îngerul păzitor, şi evlavia către sfântul arhanghel Mihail, pe care Ioan l-a chemat mereu în ajutor. Tot pe Ioan l-au învăţat să-l imite pe sfântul lui patron, pe Ioan evanghelistul, cel care a rămas fidel şi statornic în iubire faţă de Isus, chiar şi atunci când toţi l-au părăsit şi şi-au pierdut încrederea în el (cf. In 18,15; In 19,26; In 20,8).
Cu asemenea zestre sufletească, nu ne mirăm că Ioan a fost un copil bun, un tânăr bun, un om bun, un călugăr bun, un infirmier bun, un sfânt.
Cu asemenea zestre sufletească, nu ne mirăm că într-o zi, când asemenea lui Avraam, a auzit un glas din cer care i-a spus să pornească spre Italia, el liber fiind faţă de legăturile pământeşti, asemenea păsărilor cerului, şi-a lăsat fără regrete familia, satul şi ţara şi şi-a luat zborul spre ţara sfinţilor, spre ţara Sfântului Părinte şi a călugărilor sfinţi, spre ţara de unde poţi găsi mai uşor pe Dumnezeu şi paradisul său (cf. Gen 12,1).
Iar când Ieremia a plecat de acasă, spre împlinirea ţelului său, sfinţirea sufletului şi cucerirea cerului, Dumnezeu i-a trimis şi lui un arhanghel cu chip de om, ca şi lui Tobia, un arhanghel care să-i fie ghid şi ajutor până în "ţara sfinţilor" (cf. Tob 5,1-17). Şi ca o coincidenţă, dacă însoţitorul lui Tobia era medic, tot medic a fost şi călăuza lui Ieremia.
Nu putem să nu exclamăm: "Ferice de copiii care au părinţi credincioşi!". Cel mai minunat gând ce poate preocupa mintea omenească este cerul şi cum se poate ajunge acolo. Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric, fără lumină şi fără călăuză, ci ne-a lăsat tuturor cuvântul său, despre care psalmistul spune: "Cuvântul tău este făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele" (Ps 118,105).
Când vasul britanic "Titanic", condus de căpitanul Smith, se scufunda, la 14 aprilie 1912, ucigând 1.514 persoane din 2.224 aflate la bord, orchestra de pe vas, care atunci cânta de petrecere, acum dintr-o dată şi-a schimbat registrul. Dirijorul Hartley, luând pentru ultima oară bagheta în mână, a dat ordin orchestrei să intoneze coralul: "Cerul e dorul meu, sunt călător,/ în lume sunt străin, rătăcitor. / La cer privesc mereu,/ acolo-i Domnul meu. /Cerul e dorul meu, sunt călător", sau în varianta britanică: "Mai aproape, Doamne, către Tine, Doamne."
E lăudabil că măcar în ultimele clipe de viaţă pasagerii de pe Titanic au fost chemaţi să se gândească la Dumnezeu şi la Cer. Dar cred că infinit mai de lăudat sunt acei părinţi care îi învaţă pe copiii lor, de micuţi fiind, să stea mai aproape de Dumnezeu şi să dorească Cerul, asemenea părinţilor fericitului nostru Ieremia.
În Vechiului Testament, pornind de la faptul că păsărelele îşi făceau cuiburi pentru puişori la adăpostul Templului Domnului, profeţii îi chemau pe părinţii să-şi înveţe copiii lor şi să caute pentru ei lăcaşurile veşnice ale lui Dumnezeu (cf. Ps 84,1-7).
Apoi, în Noul Testament, să ne amintim de timpul când Isus îi învăţa pe oameni despre Casa Tatălui său veşnic, cea cu multe lăcaşuri (cf. In 14,2-3), cea cu străzi de aur şi palate de smaralde (cf. Ap 21,8), cea unde nu este durere şi moarte (cf. Ap 21,4), unde nu este întuneric şi teamă (cf. Ap 21,23). cum ucenicii lăsau toate şi-l urmau (cf. Mt 19,27), cum părinţii îi aduceau copiii (cf. Mt 19,13-14), şi cum mamele îi ofereau copiii pentru a-i aşeza la dreapta şi la stânga sa în împărăţia cerurilor (cf. Mt 20,21), cum mulţimi mari de oamenii veneau după el ca să-l asculte, uitând până şi să mănânce (cf. In 6,1-5).
Să ne amintim apoi de timpul de după înălţarea lui Isus, când apostolii le predicau primilor creştini şi păgânilor despre frumuseţile cerului, cum aceştia îşi vindeau ogoarele şi bunurile şi aduceau preţul lor la apostoli (cf. Fap 2,45).
Să ne amintim apoi de timpul de după înălţarea lui Isus, când apostolii le predicau primilor creştini şi păgânilor despre frumuseţile cerului.
Să ne amintim iarăşi de timpurile care au urmat erei apostolice, cum părinţii buni le vorbeau copiilor lor despre dragostea faţă de Dumnezeu, de dragostea faţă frumuseţile şi bucuriile cerului, despre fuga de chinurile iadului, cum aceştia lăsau toate grijile pământeşti şi căutau Împărăţia cerurilor, mergând pe drumul pustiului sau al slujirii semenilor, făcând astfel să răsară şi să crească sfinţii ca Paul pustnicul, Anton pustnicul, Bernard şi fraţii lui, Francisc şi Clara din Assisi, Ieremia Valahul, şi ca foarte mulţi alţii.
Dacă astăzi găsim tot mai puţini copii sfinţi în familiile creştine, copii care să caute pe Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor, slujind în viaţa retrasă sau în câmpul social, dar în schimb găsim tot mai mulţi copii răi şi obraznici, care umblă zi şi noapte numai după amăgirile şi desfătările scurte ale pământului, se datorează faptului că părinţii nu le mai vorbesc copiilor lor de Dumnezeu, de fericirea cerului, şi de viaţa veşnică, aşa cum făcea psalmistul, aşa cum făcea Isus, cum făceau apostolii, cum au făcut părinţii fericitului Ieremia.
Îmi amintesc o istorioară creştină, în care se vorbeşte despre doi îngeri, care, din cauză că oamenii de pe pământ au uitat de iubirea Domnului şi de paradisul deschis pentru ei, au fost trimişi de Dumnezeu pe pământ să le vorbească oamenilor de ele. Şi spune istorioara că îngerii, umblând alături de oameni, după un timp au uitat pentru ce au fost trimişi pe pământ, ei înşişi lăsându-se atraşi de toate cele pământeşti. Când într-un târziu au fost rechemaţi în cer, voind să zboare n-au mai reuşit, pentru că aripile lor deveniseră ca lutul în care s-au complăcut.
Această istorioară are un corespondent şi în Biblie, unde ni se spune că nişte îngeri au fost trimişi de Dumnezeu cu misiune pe pământ, iar ei uitând de misiunea lor, s-au alipit atât de mult de cele pământeşti şi de fetele oamenilor, încât au dat naştere unor fiinţe ciudate, pe care Dumnezeu s-a văzut silit să-i distrugă prin potop (cf. Gen 6,1-7).
Istorioara poate avea un corespondent şi în unele familii de astăzi. Dumnezeu i-a trimis pe cei doi părinţi, ca pe doi îngeri, care să le vorbească în primul rând copiilor lor şi apoi celor din jur despre frumuseţea lui şi a cerului. Dar ei, lipindu-se prea mult de cele pământeşti, au uitat de misiunea lor şi nu mai vorbesc copiilor şi semenilor lor despre frumuseţea lui Dumnezeu, ajungând să nască şi să crească nu îngeri pentru cer, cum le-a încredinţat Domnul, ci monştri cu chip de om destinaţi mâniei lui Dumnezeu.
Să revenim iar la viaţa lui Ioan. Ajungând în Italia, ghidul l-a călăuzit la o farmacie, unde să înveţe ceea ce avea să facă mai apoi în mănăstire, îngrijirea bolnavilor. De aici, a fost condus la mănăstirea "Sfântul Efrem cel Vechi" din Pozzuoli, unde a primit numele de "Fratele Ieremia" şi misiunea de infirmier al bolnavilor din mănăstire şi din împrejurimi.
Intrat în mănăstire, Ieremia participa zilnic la sfânta Liturghie, unde asculta şi medita cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, se împărtăşea şi făcea adoraţie, şi n-o uita pe Preacurata Fecioară Regină, a cărei coroană era Isus din braţele ei, şi care îi apărea deseori. Cu astfel de întăriri, Ieremia a reuşit ca timp de 40 de ani să slujească cu dragoste lui Dumnezeu şi bolnavilor încredinţaţi, pentru care alerga, se jertfea şi cerşea cele necesare.
Sunt convins că fiecărui om care porneşte, ca Ieremia, pe drumul sfinţeniei şi al cerului, Dumnezeu, pe lângă îngerul lui păzitor pe care i l-a dat deja, i-ar mai trimite şi un alt înger, chiar cu chip de om, ca lui Tobia şi ca lui Ieremia, ca să-l călăuzească şi să-l apere pe acest drum.
Fericitul Ieremia, ca un adevărat "samaritean milostiv" (cf. Lc 10,25-37), după 40 de ani de slujire faţă de cei bolnavi, la 26 februarie 1625, în plină iarnă, pe când se întorcea de la un bolnav ce locuia la 12 kilometri de mănăstire, se întâlneşte cu o femeie care îi spune: "Am să vin miercuri la mănăstire". "N-ai să mă găseşti", i-a răspuns Ieremia. "Dar unde aveţi de gând să plecaţi?", l-a întrebat femeia. "Vreau să mă duc în patria mea!". Pentru fratele Ieremia, patria era "sus în cer", căci în toată viaţa lui "cerul a fost dorul său".
În seara aceleiaşi zile, înainte de a muri, fără a se adresa cuiva anume, a rostit aceste cuvinte: "Mulţumesc! Isuse, vin! Vin să te întâlnesc pe tine! Vin să-i întâlnesc şi pe şchiopii şi schilozii în care te-am slujit!".
Să trăim şi să muncim în viaţă astfel încât, la sfârşitul ei, să putem rosti şi noi aceste minunate cuvinte ale fericitul Ieremia.
Fericite Ieremia, roagă-te pentru noi! Amin.
Pr. Ioan Lungu
