Timpul ca dar oferit celorlalţi
Viaţa Sfântului Martin de Porres în lumina reflecţiilor pontifului
de Paola Diana Gobbo
călugăriţă din mănăstirea "Santa Maria della Neve e San Domenico" la Pratovecchio (Arezzo)
Ceea ce uimeşte la sfinţi este actualitatea lor. Şi sunt minunat de actuali pentru că trăiesc evanghelia. Este mesajul evanghelic care este mereu nou pentru toate epocile, întrupându-se în societate şi în oameni, în problemele care apar sau se repetă, oferind o cheie de lectură şi un mod de trăi pentru această lume a noastră.
Sfântul Martin de Porres - a cărui comemorare liturgică tocmai am celebrat-o la 3 noiembrie - este un sfânt mai actual ca oricând, pentru că vorbeşte şi omului de astăzi. Se naşte la Lima la 9 decembrie 1579 din tată spaniol, Ioan de Porres, şi mamă de origine africană, Ana Velasquez. Tatăl la început nu recunoaşte copilul, din cauza culorii pielii, şi numai după câţiva ani va ajunge să-l accepte şi să-l recunoască. Lipsa figurii paterne, în prima perioadă a vieţii sale, îl marchează pe Martin. De fapt, de copil, când mama îl trimite în oraş pentru a face unele cumpărături, rămâne în afara casei dimineţi întregi, pentru că imediat ce vede o biserică intră în ea. Lipsa unui tată pământesc face să se nască în cel mic o iubire precoce faţă de Tatăl ceresc. Şi în descoperirea acestei paternităţi Martin învaţă valoarea adevăratei fraternităţi.
De fapt, aşa cum spune Papa Francisc în enciclica sa Fratelli tutti: "Fiind credincioşi noi credem că, fără o deschidere la Tatăl tuturor, nu pot să existe motive solide şi stabile pentru apelul la fraternitate" (nr. 272). Conştiinţa că nu este orfan este în Martin o chemare puternică de a se îndrepta spre umanitatea mai săracă şi suferindă deja din primii ani ai vieţii sale. Aşa cum s-a amintit mai înainte, mama îl trimite să facă unele cumpărături, nu numai că nu se întoarce niciodată acasă, ci se întoarce şi cu coşul gol şi fără bani, pentru că imediat ce întâlneşte un sărac îi dăruieşte tot ceea ce are!
Martin decide să devină frizer care, în acele timpuri, era şi medic, chirurg şi farmacist. Intră la şcoală, învaţă profesia şi foarte repede faima sa se răspândeşte în tot oraşul Lima. În afară de asta, nu ţine nimic pentru sine, ceea ce câştigă dăruieşte săracilor: lui îi este suficient necesarul pentru a trăi, ştiind bine că Domnul face să nu-i lipsească nimic. Într-o zi patru bărbaţi duc în prăvălia maestrului un indian bătut şi sângerând şi, descumpăniţi, îl găsesc acolo numai pe Martin. Nu ascund dezamăgirea de a găsi un tânăr şi de a trebui să-i încredinţeze un om aflat în acele condiţii, însă orice neîncredere dispare imediat ce îl văd la treabă. Verbele cu care descriu ei acţiunea lui Martin sunt aceleaşi verbe pe care le găsim în parabola bunului samaritean la care face referinţă Fratelli tutti: se apropie, i se face milă, îngrijeşte rănile, le pansează. Mesajul evanghelic se întrupează în gesturi concrete.
Simt răsunând puternic cuvintele: "Viaţa nu este timp care trece, ci timp de întâlnire" (Fratelli tutti, 66): samariteanul din parabolă a dăruit timpul său pentru că trece pe lângă, vede, renunţă la proiectul său şi i se face milă. Face o deschidere a inimii dar şi un act de dreptate pentru că fiecare să aibă ceea ce este al său şi să nu există fiinţă umană privată de lucrul cel mai preţios: demnitatea de a fi fiu. Ce este timpul meu în faţa suferinţei fratelui? Pentru ce anume trăiesc? Pentru cine trăiesc? Acestea par să fie întrebările care au răsunat în inima lui Martin, care îi consideră pe toţi vrednici de a primi "darul timpului său": se lasă întâlnit şi îl întâlneşte cu adevărat pe celălalt, pe fratele.
Aceste calităţi le găsim şi mai mult atunci când tânărul decide să intre ca "dăruit" în conventul dominican din oraş. Dăruiţii făceau parte din Ordinul al Treilea dominican, însă erau consideraţi gradul cel mai scăzut al demnităţii călugăreşti, mai prejos chiar de convertiţi. Slujitor al slujitorilor: iată ceea ce vrea să fie, nu cedând nici în faţa presiunilor paterne care l-ar fi voit cleric. Va depune apoi, după câţiva ani, voturile în ordin ca frate cooperator. Este interesat să facă din viaţa sa un dar total ca răspuns la iubirea lui Cristos, crescând pe calea desăvârşirii evanghelice. Fermitate şi coerenţă în alegerea sa de viaţă, până la consecinţele extreme, în muncile mai dure şi umile, făcând totul în vederea unei creşteri spirituale. Cu cât Martin se înjoseşte, cu atât creşte în el viaţa în Duh. Ocupă numeroase funcţii şi secretul său este de a fi totul în tot ceea ce face, moment cu moment, foarte conştient că Domnul dăruieşte harul său pentru momentul prezent şi că timpul este un dar care ne este oferit gratuit şi că se poate decide la rândul nostru să-l dăruim, ca lucrul cel mai preţios pe care-l avem şi care nu se va întoarce niciodată la noi.
Însă care este secretul lui Martin în a trăi toate acestea? Putem afirma că el se inspiră din trei iubiri: Maria, care ca Mamă îl păzeşte, îl instruieşte, şi cu ea Martin a legat un raport de iubire filială şi de evlavie tandră, este confidenta sa; Euharistia este hrana sa şi Răstignitul este, aşa cum a fost pentru sfântul Dominic, cartea carităţii.
Putem rezuma cu două cuvinte cheie viaţa lui Martin: disponibilitate şi zâmbet. Disponibilitatea ca dar al timpului, al îngrijirilor sale, fie la nivel concret, fie dăruind timpul odihnei sale în rugăciune şi oferindu-se imitându-l pe Cel Răstignit din iubire faţă de fraţii săi. Şi după aceea disponibilitate de ascultare, de sfătuire. Cu toate că el nu a studiat niciodată, are darul "ştiinţei sfinţilor" şi posedă capacitatea de a spune cuvinte care au importanţă pentru că sunt viaţă, experienţă.
Zâmbetul lui Martin. Observat de toţi. Un zâmbet care străluceşte de lumină, nu zâmbetul care se stinge pentru că pleacă şi vine cu mersul lucrurilor pământeşti, care se învăluie cu durere numai în contactul cu durerea celorlalţi. Este zâmbetul celui care îşi are privirea îndreptată spre ţintă şi al celui care ştie că demnitatea sa este aceea de a fi fiu şi prin urmare frate, care trăieşte în relaţie cu alţii, care construieşte cu viaţa sa societatea iubirii, lăsându-şi completată inima: "Iubirea care este autentică, aceea care ajută la creştere, şi formele cele mai nobile de prietenie locuiesc în inimi care se lasă completate" (Fratelli tutti, 89).
(După L'Osservatore Romano, 13 noiembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
