Participarea credincioşilor la spiritul autentic al liturgiei
Tăcerea şi cântarea
"Introducere la spiritul liturgiei" este tema conferinţei pe care Maestrul celebrărilor liturgice pontificale a ţinut-o în ziua de 14 noiembrie 2009 la Genova în faţa unui grup diecezan de animatori muzicali ai liturgiei. Publicăm o parte din această conferinţă.
de Guido Marini
Este urgent să se reafirme spiritul autentic al liturgiei, aşa cum este prezent în tradiţia neîntreruptă a Bisericii şi este mărturisit, în continuitate cu trecutul, în cel mai recent magisteriu: începând de la Conciliul al II-lea din Vatican până la Benedict al XVI-lea. Am folosit cuvântul "continuitate". Este un cuvânt îndrăgit de actualul Pontif, care a făcut din el cu autoritate criteriul pentru unica interpretare corectă a vieţii Bisericii şi, în special, a documentelor conciliare, precum şi a propunerilor de reformă la orice nivel conţinute în ele. Şi cum ar putea să fie altfel? Oare se poate imagina o Biserică de dinainte şi o Biserică de după aceea, ca şi cum s-ar fi produs o cenzură în istoria trupului eclezial? Sau oare se poate afirma că Mireasa lui Cristos a intrat, în trecut, într-un timp istoric în care Duhul nu a asistat-o, aşa încât acest timp trebuie să fie aproape uitat sau şters?
Şi totuşi, uneori, unii dau impresia că aderă la ceea ce este drept s-o definim ca o adevărată ideologie, adică o ideea preconcepută aplicată istoriei Bisericii şi care n-are nimic de-a face cu credinţa autentică.
Rod al acelei ideologii greşite este, de exemplu, distincţia între Biserica pre-conciliară şi Biserica post-conciliară. Poate să fie şi legitim un astfel de limbaj, dar cu condiţia ca să nu se înţeleagă în felul acesta două Biserici: una - cea pre-conciliară - care n-ar mai avea nimic de spus sau de dat pentru că este depăşită în mod iremediabil; şi cealaltă - cea post-conciliară - care ar fi o realitate nouă apărută din Conciliu şi dintr-un presupus spirit al său, în ruptură cu trecutul său.
Ceea ce s-a afirmat până aici cu privire la "continuitate" are de-a face cu tema pe care suntem chemaţi s-o tratăm? Cu siguranţă da. Pentru că nu poate să existe spirit autentic al liturgiei dacă nu ne apropiem de ea cu suflet senin, ne-polemic faţă de trecut, atât îndepărtat cât şi apropiat. Liturgia nu poate şi nu trebuie să fie teren de luptă între cel care găseşte binele numai în ceea ce este înainte de noi şi cel care, contrar, în ceea ce este înainte găseşte aproape întotdeauna răul. Numai dispoziţia de a privi prezentul şi trecutul liturgiei Bisericii ca la un patrimoniu unic şi în dezvoltare omogenă poate să ne conducă să scoatem cu bucurie şi cu gust spiritual spiritul autentic al liturgiei. Aşadar, un spirit pe care trebuie să-l primim de la Biserică şi care nu este rod al invenţiilor noastre. Un spirit, adaug, care ne duce la esenţialul liturgiei, adică la rugăciunea inspirată şi condusă de Duhul Sfânt, în care Cristos continuă să devină contemporan nouă, să intre năvalnic în viaţa noastră. Cu adevărat spiritul liturgiei este liturgia Spiritului.
În măsura în care asimilăm spiritul autentic al liturgiei, devenim capabili şi să înţelegem când o muzică sau un cântec pot să aparţină patrimoniului muzicii liturgice sau sacre, sau nu pot să aparţină acestui patrimoniu. Cu alte cuvinte, capabili să recunoaştem muzica aceea care numai ea are drept de cetăţenie în cadrul ritului liturgic, pentru că este coerentă cu spiritul său autentic. Aşadar, dacă vorbim la începutul acestui curs despre spiritul liturgiei, vorbim despre el pentru că numai pornind de la el se poate identifica muzica şi cântul liturgic.
Referitor la tema propusă nu pretind să fiu exhaustiv. Nici nu pretind să tratez toate temele care ar fi util să fie tratate pentru o completă panoramică a problemei. Mă limitez să iau în considerare câteva aspecte ale esenţei liturgiei, cu referinţă specifică la celebrarea euharistică, aşa cum ni le prezintă Biserica şi aşa cum am învăţat să le aprofundez în aceşti doi ani de slujire alături de Benedict al XVI-lea: un adevărat maestru al spiritului liturgic, fie prin învăţătura lui, fie prin exemplul modului său de a celebra.
Participarea activă
Sfinţii au celebrat şi au trăit actul liturgic participând la el în mod activ. Sfinţenia, ca rezultat al vieţii lor, este mărturia cea mai frumoasă a unei participări cu adevărat vie la liturgia Bisericii. Aşadar, pe bună dreptate, şi chiar providenţial, Conciliul al II-lea din Vatican a insistat aşa de mult asupra necesităţii de a favoriza o participare autentică a credincioşilor la celebrarea sfintelor mistere, în momentul în care a amintit de chemarea universală la sfinţenie. Şi această indicaţie autoritară a avut confirmare punctuală şi relansare în atâtea documente ale magisteriului până în zilele noastre.
Totuşi, nu întotdeauna a existat o înţelegere corectă a "participării active", aşa cum Biserica învaţă şi îndeamnă la trăirea ei. Desigur, se participă activ şi atunci când se îndeplineşte, în cadrul celebrării liturgice, slujirea care este proprie fiecăruia; se participă activ şi atunci când există o înţelegere mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu ascultat şi a rugăciunii recitate; se participă activ şi atunci când există unirea propriului glas cu glasul celorlalţi în cântarea corală... Însă toate acestea n-ar însemna participare cu adevărat activă dacă n-ar conduce la adorarea misterului mântuirii în Cristos Isus mort şi înviat pentru noi: pentru că numai acela care adora misterul, primindu-l în propria viaţă, demonstrează că a înţeles ceea ce se celebrează, deci că este cu adevărat părtaş al harului actului liturgic.
Adevărata acţiune care se realizează în liturgie este acţiunea lui Dumnezeu însuşi, opera sa de mântuire în Cristos de care ne-a făcut părtaşi. Printre altele, aceasta este adevărata noutate a liturgiei creştine faţă de orice altă acţiune de cult: însuşi Dumnezeu acţionează şi împlineşte ceea ce este esenţial, în timp ce omul este chemat să se deschidă la acţiunea lui Dumnezeu, cu scopul de a fi transformat de el. Prin urmare, punctul esenţial al participării active este ca să fie depăşită diferenţa dintre acţiunea lui Dumnezeu şi acţiunea noastră, ca să putem deveni una cu Cristos. Iată pentru ce nu este posibil să participăm fără să adorăm. Să ascultăm un text din Sacrosanctum Concilium: "Aşadar, Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu; oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi" (nr. 48).
Faţă de acest lucru, tot restul este secundar. Şi mă refer îndeosebi la acţiunile exterioare, importante şi necesare şi ele, prevăzute mai ales în timpul Liturgiei Cuvântului. Mă refer la ele, pentru că dacă devin esenţialul liturgiei şi aceasta este redusă la o acţiune generică, atunci s-a înţeles greşit spiritul autentic al liturgiei. Prin urmare, adevărata educaţie liturgică nu poate să constea pur şi simplu în însuşirea şi în exercitarea unor activităţi exterioare, ci în introducerea la acţiunea esenţială, la opera lui Dumnezeu, la misterul pascal al lui Cristos pe care să-l lăsăm să ajungă la noi, să ne implice şi să ne transforme. Şi să nu se confunde îndeplinirea acestor gesturi externe cu implicarea justă a corporeităţii în actul liturgic. Fără a lua nimic de la semnificaţia şi de la importanţa gestului extern care însoţeşte actul interior, Liturgia cere mult mai mult de la trupul uman. De fapt, cere angajarea lui totală şi reînnoită în cotidianitatea vieţii. Ceea ce Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea numeşte "coerenţă euharistică". Este tocmai exercitarea punctuală şi fidelă a acestei coerenţe expresia cea mai autentică a participării şi corporale la actul liturgic, la acţiunea mântuitoare a lui Cristos.
Mai adaug. Chiar suntem siguri că promovarea participării active constă în a face totul cât mai posibil şi imediat comprehensibil? Oare intrarea în misterul lui Dumnezeu nu poate, uneori, să fie însoţită şi de ceea ce atinge motivaţiile inimii? Nu se întâmplă, în unele cazuri, să se dea spaţiu disproporţionat cuvântului, plat şi banalizat, uitând că la liturgie aparţin cuvântul şi tăcerea, cântul şi muzica, imaginile, simbolurile şi gesturile? Şi oare nu aparţin la acest limbaj multiplu care introduce la centrul misterului, deci la adevărata participare, şi limba latină, cântul gregorian, polifonia sacră?
Ce fel de muzică pentru liturgie
Nu-mi revine mie să intru direct în ceea ce ţine de muzica sacră sau liturgică. Alţii, cu mai multă competenţă, vor trata argumentul în decursul următoarelor întâlniri.
Însă ceea ce vreau să subliniez este că problema muzicii liturgice nu poate să fie considerată independent de spiritul autentic al liturgiei, deci de teologia liturgică şi de spiritualitatea care rezultă din ea. Aşadar, ceea ce s-a afirmat - că liturgia este un dar al lui Dumnezeu care ne orientează spre el şi care, prin adoraţie, ne permite să ieşim din noi înşine pentru a ne uni cu el şi cu ceilalţi - nu numai că încearcă să dea câteva elemente utile pentru înţelegerea spiritului liturgic, ci şi elemente necesare pentru recunoaşterea a ceea ce cu adevărat se poate numi muzică şi cântare pentru liturgia Bisericii.
În această privinţă, îmi permit numai o scurtă reflecţie orientativă. Ne-am putea întreba cu privire la motivul pentru care Biserica în documentele sale, mai mult sau mai puţin recente, insistă în a indica un anumit tip de muzică şi de cântare ca deosebit de potrivite pentru celebrarea liturgică. Deja Conciliul Tridentin a intervenit în conflictul cultural care exista atunci, restabilind norma prin care în muzică aderenţa la Cuvânt este prioritară, limitând folosirea instrumentelor şi indicând o diferenţă clară între muzica profană şi muzica sacră. De fapt, muzica sacră nu poate fi înţeleasă niciodată ca expresie de pură subiectivitate. Ea este ancorată în textele biblice sau ale tradiţiei, care trebuie celebrată în forma de cântare. Într-o perioadă mai recentă, sfântul papă Pius al X-lea a făcut o intervenţie asemănătoare, încercând să îndepărteze muzica de operă de liturgie şi indicând cântul gregorian şi polifonia din epoca reînnoirii catolice ca şi criteriu al muzicii liturgice, care trebuie deosebită de muzica religioasă în general. Conciliul al II-lea din Vatican nu a făcut decât să reafirme aceleaşi indicaţii, precum şi cele mai recente intervenţii magisteriale.
Aşadar, pentru ce insistenţa Bisericii în a prezenta caracteristicile tipice ale muzicii şi cântului liturgic în aşa fel încât să rămână deosebite de orice altă formă muzicală? Şi pentru ce cântul gregorian, precum şi polifonia sacră clasică ajung să fie formele muzicale exemplare, în lumina cărora trebuie continuat să se producă astăzi muzică liturgică, fie şi populară?
Răspunsul la această întrebare se află exact în ceea ce am încercat să afirm cu privire la spiritul liturgiei. Tocmai acele forme muzicale - în sfinţenia, bunătatea şi universalitatea lor - traduc în note, în melodie şi în cântare spiritul liturgic autentic: îndreptând spre adoraţia misterului celebrat, favorizând o participare autentică şi integrală, ajutând la perceperea sacrului, deci a primatului esenţial al acţiunii lui Dumnezeu în Cristos, permiţând o dezvoltare muzicală care să nu fie neancorată în viaţa Bisericii şi în contemplarea misterului său.
Să-mi fie permis un ultim citat din Joseph Ratzinger: "Gandhi evidenţiază trei spaţii de viaţă a cosmosului şi arată că fiecare dintre aceste trei spaţii vitale comunică şi un propriu mod de a fi. În mare trăiesc peştii şi tac. Animalele de pe pământ strigă, dar păsările, al căror spaţiu vital este cerul, cântă. Mării îi este proprie tăcerea, pământului strigătul şi cerului cântatul. Însă omul este părtaş de toate trei: el poartă în sine profunzimea mării, greutatea pământului şi înălţimea cerului; de aceea sunt ale lui şi toate cele trei proprietăţi: tăcerea, strigătul, cântatul. Astăzi (...) vedem că omului privat de transcendenţă îi rămâne numai strigătul, pentru că vrea să fie numai pământ şi încearcă să facă să devină pământul lui şi cerul şi profunzimea mării. Adevărata liturgie, liturgia comuniunii sfinţilor, îi redă totalitatea lui. Îl învaţă din nou tăcerea şi cântarea, deschizându-i profunzimea mării şi învăţându-l să zboare, fiinţa îngerului; ridicând inima lui face să răsune din nou în el acel cânt parcă aţipise. Mai mult, putem spune chiar că adevărata liturgie se recunoaşte tocmai din faptul că ea ne eliberează de acţiunea comună şi ne restituie profunzimea şi înălţimea, tăcerea şi cântarea. Adevărata liturgie se recunoaşte din faptul că este cosmică, nu după măsura unui grup. Ea cântă cu îngerii. Ea tace cu profunzimea universului în aşteptare. Şi astfel ea răscumpără pământul" (Cantate al Signore un canto nuovo, pag. 153-154).
Închei. De acum de câţiva ani în Biserică, pe mai multe voci, se vorbeşte despre necesitatea unei noi reînnoiri liturgice. Despre o mişcare, într-un fel asemănătoare cu aceea care a pus bazele pentru reforma promovată de Conciliul al II-lea din Vatican, care să fie capabilă să realizeze o reformă a reformei, adică încă un pas înainte în înţelegerea spiritului liturgic autentic şi a celebrării sale: ducând astfel la împlinire acea reformă providenţială a liturgiei pe care părinţii conciliari au început-o, dar care nu întotdeauna a avut, în punerea în practică, realizare punctuală şi fericită.
(După L'Osservatore Romano, 18 noiembrie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
