În exortaţia apostolică despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, Gaudete et exsultate, publicată recent de către papa Francisc, ni se aminteşte că "pentru un creştin nu este posibil să se gândească la propria misiune pe pământ fără a o concepe ca un drum de sfinţenie, pentru că, «de fapt, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră»" (1Tes 4,3).
Sfinţii sunt acele persoane care-l aleg pe Isus pentru el însuşi şi îşi dăruiesc viaţa împreună cu el semenilor lor. Acesta este şi motivul pentru care, în primele decenii creştine, creştinii îşi spuneau "sfinţi" (cf. Fap 9,32; 2Cor 13,12; Fil 4,22; Evr 13,24; Rom, 16,15); pentru că prin felul lor de a gândi şi de a trăi îl mărturiseau pe Cel pe care ei îl celebrau şi-l întâlneau la "frângerea pâinii".
Într-adevăr, temeiul oricărei vieţi sfinte este Euharistia, în care "Unicul Absolut primeşte cea mai mare adoraţie care i se poate da în această lume, pentru că însuşi Cristos se oferă. Şi atunci când îl primim în împărtăşanie, reînnoim alianţa noastră cu el şi îi permitem să realizeze tot mai mult acţiunea ce ne transformă viaţa" (Gaudete ed exsultate, 157).
Viaţa sfinţilor, unită şi oferită cu Cristos slujirii semenilor, îşi afla izvorul şi sensul deplin în trăirea spiritualităţii euharistice, care trece astăzi printr-o perioadă de impas, manifestă în primul rând prin pierderea sensului "euharistic" al vieţii creştine şi de aici fenomenul absenteismului multor credincioşi şi mai ales a tinerilor la sfânta Liturghie, participarea formală, plictisită şi mecanică la celebrările euharistice, reducerea sfintei Liturghii la o devoţiune trăită din obişnuinţă, datorie sau de "ochii lumii"; lipsa cel puţin a unui moment săptămânal de adoraţie euharistică; mai există şi situaţii în care participarea la celebrarea euharistică se bazează mult pe simpatia de care se bucură preotul celebrant, felului său "altfel" de a fi şi celebra, într-un cuvânt "carismei" sale care electrizează grupul credincioşilor, le transmite emoţii puternice şi trăiri senzaţionale.
Spiritualitatea euharistică, trăită cu multă fervoare de creştinii catolici mai ales în timpurile de încercare ale Bisericii - prigoane, erezii, scandaluri -, are nevoie astăzi de o renaştere, de o reîmprospătare, de o reînsufleţire, întrucât euharistia este şi rămâne "izvor şi culme a întregii vieţi creştine" (LG 11).
În acest sens, cred că ne putem lăsa ajutaţi cu toţii de slujitoarea lui Dumnezeu Veronica Antal care a trăit spiritualitatea euharistică, în condiţiile vremii sale, în mod exemplar. Dacă noi citim viaţa Veronicăi şi la sfârşitul lecturii eliminăm participarea ei la sfânta Liturghie, precedată întotdeauna de recitarea sfântului Rozariu, precum orele neîntrerupte de adoraţie petrecute în bisericuţa din sat, vom observa că viaţa ei este, de fapt, lipsită de ceva fundamental, care luminează tot itinerariul ei de credinţă şi dă sens sfârşitului ei tragic şi cumplit.
Veronica a înţeles că participarea la sfânta Liturghie înseamnă, de fapt, celebrarea dăruirii de sine împreună cu Cristos semenilor săi; înseamnă confirmarea vieţii care, împreună cu Cristos, se face pâine şi hrană pentru aproapele. De altfel, dacă orientarea vieţii creştine dobândeşte această formă vizibilă, ea se va deosebi clar de viaţa lumii a cărei logică este construită pe principiul: "Trăieşte pentru tine şi bucură-te de această viaţă!"
Sfinţenia întemeiată pe prezenţa reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie, manifestă şi menţine în lume viaţa lui Dumnezeu, Cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3; Ap 4,8). Tocmai din acest motiv ea nu poate fi mimată sau prefăcută, ci pur şi simplu reală şi autentică. Mărturiile despre vieţile sfinţilor confirmă acest lucru: în viaţa lor, şi mai ales după moarte, au fost imediat consideraţi şi aclamaţi sfinţi.
Mărturiile ne spun că în ziua în care tânăra Veronica Antal şi-a întâlnit Mirele ceresc - cu câteva ore înainte tocmai îi spusese prietenei sale Ana cuvinte tainice şi profetice: "Am să fac o nuntă frumoasă cum nu a mai fost" - prin sat se spunea că a murit martiră, recunoscându-i-se astfel viaţa sfântă pe care o dusese. Şi în astfel de momente lumea spune ceea ce simte, nu ceea ce i se pare, îşi închipuie sau doreşte. În cazul Veronicăi, moartea sa eroică a fost văzută imediat de oamenii credincioşi ca o încununare şi confirmare a unui drum autentic de credinţă pe care ea l-a parcurs şi care a fost adânc ancorat încă din fragedă vârstă în acea taina euharistică în care, cum spunea sfântul Francisc, Isus "ni se dăruieşte în întregime" (FF 221).
Veronica a înţeles că, dacă Dumnezeu i se dăruieşte în mod real şi "în întregime" în sfânta Euharistie, aceeaşi totalitate trebuie să caracterizeze şi gestul ei de dăruire, motiv pentru care a voit să scrie şi a rămas scris pentru totdeauna: "Eu sunt a lui Isus şi Isus este al meu".
Sensul deplin al totalităţii şi radicalităţii acestei decizii poate fi înţeles doar dacă ţinem cont de spiritualitatea euharistică a Veronicăi ce-i luminează întreaga viaţă: "Îmi amintesc - dă mărturie o prietenă de-a ei din Hălăuceşti - cum, într-o zi geroasă de iarnă, a venit la mine îmbrăcată cu un suman noatin de casă, acoperită de promoroacă şi pe jumătate îngheţată, şi, în timp ce eu o compătimeam, ea mi-a spus: «Nu-i nimic, lele Viroană! Nu-i nimic, bine că m-am împărtăşit»". Dintr-o mărturie a prietenei sale Eleonora aflăm că "Veronica avea o predilecţie deosebită faţă de ora de adoraţie, mai ales în joile care urmează după Paşti, până la sărbătoarea Trupul Domnului... Pentru ea, Joia Verde era sărbătoarea sărbătorilor". În timp ce bădiţa Ghiţă clopotarul mărturiseşte: "Ne adunam 20-30 de persoane la biserică, unde făceam ora de adoraţie în fiecare joi noaptea spre vineri. Parcă o aud pe Veronica, cu vocea ei frumoasă şi puternică, cântând la aceste ore".
Veronica se hrănea cu Isus pentru a-l da hrană celorlalţi; îl primea în pâinea euharistică pentru a se face la rândul ei pâine pentru ceilalţi; îl adora în preasfântul sacrament pentru a-l putea recunoaşte şi sluji ulterior în semenii săi, mai ales în cei săraci şi nevoiaşi; îl primea în inima ei pentru a i-o putea dărui total şi fără rezerve în fiecare zi.
Ne amintim că, imediat după anul dedicat sfântului Rozariu (2003-2004), sfântul Ioan Paul al II-lea deschidea Anul Euharistiei (2004-2005), an în care regretatul papă chema întreaga comunitate creştină să fie sensibilizată să facă din acest sacrament inima vieţii sale. Şi tot atunci, într-un document al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, intitulat Anul Euharistiei: sugestii şi propuneri, eram sfătuiţi ca prin cateheze şi formare să înţelegem Euharistia "nu numai în aspectele celebrative, ci şi ca proiect de viaţă, la baza unei autentice «spiritualităţi euharistice»[...] Euharistia ne face sfinţi şi nu poate să existe sfinţenie care să nu fie întemeiată pe viaţa euharistică. «Cine mă mănâncă, va trăi prin mine»" (In 6,57). "Acest adevăr - citim în acelaşi document - este mărturisit de «sensus fidei» al întregului popor al lui Dumnezeu. Însă sunt în mod special martori ai acestui adevăr sfinţii, în care străluceşte misterul pascal al lui Cristos. Ioan Paul al II-lea a scris în Ecclesia de Eucharistia, nr. 62: «Dragi fraţi şi surori, să frecventăm şcoala sfinţilor, mari tâlcuitori ai evlaviei euharistice. În ei, teologia euharistică dobândeşte întreaga splendoare a trăirii, ne 'contaminează' şi, ca să spunem aşa, ne 'încălzeşte'». Este ceva valabil pentru toţi sfinţii".
Nu trebuie uitat că Veronica şi-a trăit încununarea eroică a credinţei şi vieţii sale curate, în timp ce se întorcea acasă de la Hălăuceşti, unde tocmai participase la celebrarea sfintei Liturghii.
În sfârşit, sfântul Rozariu, despre care Veronica obişnuia să spună că este "arma ei pe care nu o putea lăsa niciodată atunci când pornea la drum" - o pregătea întotdeauna sufleteşte pentru întâlnirea Celui pe care-l iubea mai presus de toate şi tot cu ea în mână şi-a apărat până la moartea frumuseţea şi curăţia trupească şi sufletească.
Viaţa, consacrarea, curăţia, martiriul şi sfinţenia Veronicăi Antal capătă într-adevăr sens în lumina spiritualităţii sale euharistice şi pot fi propuse în aceeaşi lumină credincioşilor şi tinerilor de astăzi ca model de reînnoire a vieţii de credinţă şi de sfinţenie prin reluarea participării cât mai frecvente la sfânta Liturghie, spovada şi împărtăşania cât mai deasă, găsirea săptămânală a unui timp dedicat adoraţiei euharistice, reluarea împărtăşirii spirituale, oferirea micilor sacrificii lui Isus, reconsiderarea tăcerii, comuniunii şi bucuriei spirituale, promovarea catehezelor şi formării euharistice mai ales în rândul tinerilor, căci da, "Biserica trăieşte din Euharistie" (Ecclesia de Eucharistia, 1).
Fr. Virgil Blaj
* * *
Secţiunea specială "Veronica Antal" pe www.ercis.ro
