Giorgio Cavalli imaginează un dialog între Augustin și Nietzsche în „Cristos și Dionis”
Sfântul și filozoful se tutuiesc
Să ne imaginăm scena. O casă de munte, cu interioare din lemn și mobilier rustic de sfârșitul secolului al XIX-lea. Prin fereastră, se poate zări în întuneric o licărire a lacului Silvaplana din Elveția. Așezat la masă, filozoful „morții lui Dumnezeu”, Friedrich Nietzsche, soarbe vin când, gâfâind, Augustin – da, sfântul din Hipona – apare în cameră: „Nu a fost ușor să te găsesc aici, știi, pe vremea asta groaznică!”.
Este deschiderea unui dialog pasional, cu siguranță imaginar, dar plauzibil în conținuturi, între Nietzsche și Augustin, relatat în formă teatrală de Giorgio Cavalli în cartea Cristo e Dioniso. Dialogo immaginario tra Agostino e Nietzsche [Cristos și Dionis. Dialog imaginar între Augustin și Nietzsche] (Siena, Cantagalli, 2026, 136 de pagini). Dar ce ar putea avea în comun doi gânditori atât de îndepărtați, și nu doar îndepărtați în timp? Și pe ce ar putea baza un dialog, sau chiar o prietenie? „Amândoi au în comun – începe autorul – focul mereu arzător al unei întrebări arzătoare despre sensul vieții”.
Iată așadar un Augustin care ascultă cu empatie umană obiecțiile lui Nietzsche, împinse până la blasfemie, „înainte de a-i oferi fratern interlocutorului său un alt punct de vedere posibil, acela al unei rațiuni nu potrivnice credinței, al unui Cer nu opus, ci prietenos pământului, al Dumnezeului-Cristos întrupat, pe scurt, cu care pot sta în fața aceluiași strigăt”.
Este un dialog fratern și sincer. Se referă la idei, dar implică și viața. Ca atunci când, întrebat despre respingerea sa încăpățânată a figurii paterne, Nietzsche se confesează cu durerea sa provocată de pierderea, la doar patru ani, a iubitului său tată, un pastor luteran care suferea de o formă gravă de boală cerebrală. Iar Augustin, la rândul său, povestește cu empatie că și el și-a pierdut tatăl la șaptesprezece ani. Întrebările și răspunsurile nu sunt produsul simplei imaginații, ci se bazează pe un studiu atent al scrierilor celor două personaje și al biografiilor lor.
Nietzsche alternează tonuri prietenoase cu atacuri sarcastice, violente: „Nu pot tolera un Dumnezeu care se amestecă în viața omului! Augustine! Aceasta este o blasfemie: ca Dumnezeu să devină om, aceasta este o blasfemie!”. Respingerea întrupării. Dar moartea lui Dumnezeu nu deschide ușa către un nihilism fericit. Este o tragedie pentru om. Unul dintre dialogurile centrale reproduce literal scrierea lui Nietzsche (în Știința veselă) în care nebunul, cu un felinar în mână, în pofida zilei însorite, anunță dispariția lui Dumnezeu, în mijlocul râsului ateilor care populează piața. Nietzsche se identifică cu nebunul, conștient de consecințele catastrofale din punct de vedere uman ale anunțului său. El nu se identifică cu ateii cinici și veseli care îl batjocoresc. Istoria personală a lui Augustin, neliniștea sa străveche, îl conduc să înțeleagă și să aducă la suprafață în Nietzsche acest sentiment tragic de nemulțumire. Chiar dacă filozoful german nu pare niciodată să se predea în fața evidenței unui mister mai mare, un Tu căruia trebuie să i se întoarcă în genunchi.
În lupta corp la corp cu Augustin nu lipsesc loviturile joase. Nietzsche îi cere să dea socoteală, de exemplu, pentru tăcerea lui despre femeia pe care a iubit-o mulți ani și care i-a născut un fiu: „De ce nu ai dezvăluit numele acelei femei? Nu trebuia să ascunzi ceva?”. Augustin nu-și pierde calmul, nu are nimic de ascuns despre trecutul său: „Da, am iubit-o pe acea femeie. Nu poți ști cât de mult am iubit-o, Friedrich! Am iubit-o cu o dragoste sinceră și timp de zece ani eu, libertin ce eram, i-am rămas fidel. Când mi-a fost smulsă de obligațiile societății, inima mea a fost rănită, și acea rană a vărsat sânge. De atunci nu am mai îndrăznit niciodată să-i pronunț numele său, nu am putut păta acel nume pe care l-am invocat multă vreme în fiecare noapte”.
Augustin își dă seama că dialectica, oricât de inteligentă ar fi, nu-l va convinge niciodată pe prietenul său filozof, acum complet absorbit de profețiile precreștine ale lui Zarathustra și de dansurile îmbătate ale lui Dionis. Nu-i poate decât să-i povestească despre viața lui, cum a fost și cum a devenit. Cum acea căutare neliniștită și-a găsit în sfârșit odihna, în Cristos. Îi povestește despre întâlnirea foarte umană cu Ambroziu. „În ziua aceea, a vorbit și s-a uitat în mulțime: deodată, mi s-a părut că se uita doar la mine, că mă descoperise, că îmi cunoștea secretul, întrebările pe care le purtam în mine. Privirea lui aprinsă mi-a pătruns ochii”. Dar Nietzsche nu mai ascultă... „Augustin, singura libertate adevărată pentru om: acceptarea morții lui Dumnezeu și știrea de a sta sub un cer acum gol”. Un voluntarism care întunecă mintea.
Scena finală are loc într-un spital de psihiatrie din Torino. Totuși, chiar și acolo, Augustin este apropiat de el...
Lucio Brunelli
(După L’Osservatore Romano, 19 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
