© Vatican Media

Scrisoare apostolică
In unitate fidei
a Sfântului Părinte
Leon al XIV-lea
în a 1700-a aniversare a Conciliului din Niceea

1. În unitatea credinţei, proclamată încă de la originile Bisericii, creştinii sunt chemaţi să meargă în armonie, păzind şi transmiţând cu iubire şi cu bucurie darul pe care l-au primit. Acest lucru este exprimat în cuvintele Crezului: "Credem în Isus Cristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, care s-a coborât din cer pentru mântuirea noastră", formulate de Conciliul din Niceea, primul eveniment ecumenic din istoria creştinătăţii, acum 1.700 de ani.

În timp ce mă pregătesc pentru călătoria apostolică în Turcia, prin această scrisoare doresc să încurajez în întreaga Biserică un elan reînnoit în mărturisirea credinţei, al cărei adevăr, care de secole constituie patrimoniul comun al creştinilor, merită să fie mărturisit şi aprofundat într-un mod mereu nou şi actual. În acest sens, Comisia Teologică Internaţională a aprobat un document cuprinzător: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor. A 1700-a aniversare a Conciliului Ecumenic din Niceea. Mă refer la el deoarece oferă perspective utile pentru aprofundarea importanţei şi a actualităţii, nu numai din punct de vedere teologic şi eclezial, ci şi cultural şi social, a Conciliului din Niceea.

2. "Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu": aşa îşi intitulează Evanghelia Sfântul Marcu, rezumând întregul mesaj tocmai în semnul filiaţiei divine a lui Isus Cristos. În mod similar, apostolul Paul ştie că este chemat să vestească evanghelia lui Dumnezeu despre Fiul său care a murit şi a înviat pentru noi (cf. Rom 1,9), care este "da"-ul definitiv al lui Dumnezeu la promisiunile profeţilor (cf. 2Cor 1,19-20). În Isus Cristos, Cuvântul care era Dumnezeu înainte de timp şi prin care s-au făcut toate lucrurile – aşa cum afirmă prologul Evangheliei Sfântului Ioan – "s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). În el, Dumnezeu a devenit aproapele nostru, astfel încât tot ceea ce facem fiecăruia dintre fraţii noştri, i-am făcut lui (cf. Mt 25,40).

Este, aşadar, o coincidenţă providenţială că în acest An Sfânt, dedicat speranţei noastre în Cristos, celebrăm şi cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic din Niceea, care în anul 325 a proclamat mărturisirea de credinţă în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este inima credinţei creştine. Şi astăzi, în celebrarea euharistică duminicală, pronunţăm Crezul niceeano-constantinopolitan, o mărturisire de credinţă care îi uneşte pe toţi creştinii. Ea ne dă speranţă în vremurile dificile pe care le trăim, în mijlocul atâtor griji şi temeri, ameninţări de război şi violenţă, dezastre naturale, grave nedreptăţi şi dezechilibre, foamete şi sărăcie de care suferă milioane de fraţi ai noştri şi surori ale noastre.

3. Vremurile Conciliului din Niceea nu au fost mai puţin turbulente. Când a început în 325, rănile persecuţiilor împotriva creştinilor erau încă vii. Edictul de tolerare din Milano (313), emis de cei doi împăraţi Constantin şi Licinius, părea să anunţe zorii unei noi ere de pace. După ameninţări externe, însă, în cadrul Bisericii, au apărut curând dispute şi conflicte.

Arius, un preot din Alexandria, Egipt, învăţa că Isus nu este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu; deşi nu este o simplă creatură, el este o fiinţă intermediară între Dumnezeul inaccesibil de îndepărtat şi noi. În afară de asta, a existat un timp când Fiul "nu era". Acest lucru era în linie cu mentalitatea răspândită în acea epocă şi, prin urmare, părea plauzibil.

Însă Dumnezeu nu abandonează Biserica sa, ridicând mereu bărbaţi şi femei curajoşi, martori ai credinţei şi păstori care conduc poporul său şi îi arată calea evangheliei. Episcopul Alexandru de Alexandria şi-a dat seama că învăţăturile lui Arius erau complet incompatibile cu Sfânta Scriptură. Întrucât Arius nu era conciliant, Alexandru i-a convocat pe episcopii din Egipt şi din Libia la un sinod, care a condamnat învăţătura lui Arius; apoi a trimis o scrisoare celorlalţi episcopi din Orient, informându-i în detaliu. În Occident, episcopul Hosius din Cordoba, Spania, a luat măsuri. El se dovedise deja un mărturisitor fervent al credinţei în timpul persecuţiei sub împăratul Maximian şi se bucura de încrederea episcopului de Roma, Papa Silvestru.

Însă şi urmaşii lui Arius s-au unit. Aceasta a dus la una dintre cele mai mari crize din istoria Bisericii în primul mileniu. Motivul disputei, de fapt, nu a fost un detaliu secundar. Era vorba despre centrul credinţei creştine, adică de răspunsul la întrebarea decisivă pe care Isus o pusese discipolilor în Cezareea lui Filip: "Cine spuneţi voi că sunt eu?" (Mt 16,15).

4. Pe măsură ce controversa făcea ravagii, împăratul Constantin şi-a dat seama că împreună cu unitatea Bisericii era ameninţată şi unitatea imperiului. Prin urmare, i-a chemat pe toţi episcopii la un conciliu ecumenic, adică universal, la Niceea pentru a restabili unitatea. Sinodul, cunoscut sub numele al celor "318 Părinţi", a fost ţinut sub preşedinţia împăratului: numărul episcopilor adunaţi împreună era fără precedent. Unii dintre ei încă purtau semnele torturilor suferite în timpul persecuţiei. Marea majoritate a lor proveneau din Orient, în timp ce se pare că numai cinci erau occidentali. Papa Silvestru s-a bazat pe figura autoritară din punct de vedere teologic a episcopului Hosius de Cordoba şi a trimis doi preoţi romani.

5. Părinţii Conciliului au mărturisit fidelitatea lor faţă de Sfânta Scriptură şi faţă de Tradiţia apostolică, aşa cum au mărturisit-o în timpul botezului, conform mandatului lui Isus: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19). În Occident existau diferite formule, printre care se număra aşa-numitul Crez al Apostolilor[1]. Şi în Orient existau multe mărturisiri baptismale, similare între ele în structură. Nu era vorba de un limbaj erudit şi complicat, ci mai degrabă – aşa cum s-a spus mai târziu – de un limbaj simplu, inteligibil pentru pescarii de pe Marea Galileei.

Pe această bază, Crezul de la Niceea începe prin a mărturisi: "Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute"[2]. Prin aceasta, Părinţii conciliari şi-au exprimat credinţa în Dumnezeul unul şi unic. Nu a existat nicio controversă la conciliu pe această temă. În schimb, a fost discutat un al doilea articol, care foloseşte, de asemenea, limbajul Bibliei pentru a mărturisi credinţa în "un singur Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu". Dezbaterea a apărut din necesitatea de a răspunde la întrebarea ridicată de Arius cu privire la modul în care ar trebui înţeleasă afirmaţia "Fiul lui Dumnezeu" şi cum ar putea fi reconciliată cu monoteismul biblic. Prin urmare, Conciliul a fost chemat să definească sensul corect al credinţei în Isus ca "Fiul lui Dumnezeu".

Părinţii au mărturisit că Isus este Fiul lui Dumnezeu prin faptul că este "de o fiinţă (ousia) cu Tatăl [...], născut, nu creat, de o fiinţă (homooúsios) cu Tatăl". Cu această definiţie, teza lui Arius a fost respinsă radical[3]. Pentru a exprima adevărul credinţei, conciliul a folosit două cuvinte, "substanţă" (ousia) şi "din aceeaşi substanţă" (homooúsios), care nu se găsesc în Scriptură. Procedând astfel, nu a intenţionat să înlocuiască afirmaţiile biblice cu filozofia greacă. Dimpotrivă, conciliul a folosit aceşti termeni pentru a afirma clar credinţa biblică, distingând-o de eroarea elenizantă a lui Arius. Prin urmare, acuzaţia de elenizare nu se aplică Părinţilor de la Niceea, ci doctrinei false a lui Arius şi a adepţilor săi.

Din punct de vedere pozitiv, Părinţii de la Niceea au voit cu tărie să rămână fideli monoteismului biblic şi realismului întrupării. Ei au voit să reafirme că singurul Dumnezeu adevărat nu este inaccesibil de departe de noi, ci, dimpotrivă, s-a apropiat şi ne-a venit în întâmpinare în Isus Cristos.

6. Pentru a-şi exprima mesajul în limbajul simplu al Bibliei şi al liturgiei familiare întregului popor al lui Dumnezeu, conciliul reia câteva formulări ale mărturisirii baptismale: "Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Conciliul reia apoi metafora biblică a luminii: "Dumnezeu este lumină" (1In 1,5; cf. In 1,4-5). Asemenea luminii care radiază şi se comunică fără încetare, tot aşa Fiul este reflexia (apaugasma) gloriei lui Dumnezeu şi chipul (character) fiinţei sale (ipostasis) (cf. Evr 1,3; 2Cor 4,4). Fiul întrupat, Isus, este, aşadar, lumina lumii şi a vieţii (cf. In 8,12). Prin botez, ochii inimii noastre sunt luminaţi (cf. Ef 1,18), pentru ca şi noi să putem fi lumină în lume (cf. Mt 5,14).

În cele din urmă, Crezul afirmă că Fiul este "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". În multe locuri, Biblia distinge idolii morţi de Dumnezeul cel adevărat şi viu. Dumnezeul adevărat este Dumnezeul care vorbeşte şi acţionează în istoria mântuirii: Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob, care s-a revelat lui Moise în rugul aprins (cf. Ex 3,14), Dumnezeul care vede mizeria poporului, ascultă strigătul său, îl călăuzeşte şi îl însoţeşte prin deşert cu stâlpul de foc (cf. Ex 13,21), îi vorbeşte cu glas de tunet (cf. Dt 5,26) şi are milă de el (cf. Os 11,8-9). Creştinul este, aşadar, chemat să se convertească de la idolii morţi la Dumnezeul cel viu şi adevărat (cf. Fap 12,25; 1Tes 1,9). În acest sens, Simon Petru mărturiseşte la Cezareea lui Filip: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16).

7. Crezul de la Niceea nu formulează o teorie filozofică. El mărturiseşte credinţa în Dumnezeul care ne-a răscumpărat prin Isus Cristos. Acesta este Dumnezeul cel viu: el vrea ca noi să avem viaţă şi să o avem din belşug (cf. In 10,10). Prin urmare, Crezul continuă cu cuvintele mărturisirii baptismale: Fiul lui Dumnezeu care "pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi s-a întrupat şi s-a făcut om, a murit, a înviat a treia zi, s-a înălţat la cer şi va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi". Aceasta clarifică faptul că afirmaţiile cristologice de credinţă ale conciliului sunt inserate în istoria mântuirii dintre Dumnezeu şi creaturile sale.

Sfântul Atanasiu, care a participat la Conciliu ca diacon al episcopului Alexandru şi i-a succedat în scaunul de Alexandria, Egipt, a subliniat de mai multe ori şi cu mare forţă dimensiunea soteriologică exprimată de Crezul de la Niceea. Într-adevăr, el scrie că Fiul, coborând din ceruri, "ne-a făcut fii ai Tatălui şi, devenind el însuşi om, i-a îndumnezeit pe oameni. Nu a devenit Dumnezeu din omul care era, ci din Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne îndumnezei"[4]. Numai dacă Fiul este cu adevărat Dumnezeu este posibil acest lucru: nicio fiinţă muritoare nu poate, de fapt, să învingă moartea şi să ne mântuiască; numai Dumnezeu poate face acest lucru. El este cel care ne-a eliberat în Fiul său făcut om pentru ca noi să fim liberi (cf. Gal 5,1).

Verbul descendit, "s-a coborât", merită să fie subliniat în Crezul de la Niceea. Sfântul Paul descrie această mişcare cu expresii puternice: "[Cristos] s-a umilit pe sine, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor" (Fil 2,7). După cum scrie prologul Evangheliei după Sfântul Ioan, "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). Din acest motiv – ne învaţă Scrisoarea către Evrei – "nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat" (Evr 4,15). În seara dinaintea morţii sale, s-a aplecat ca un rob pentru a spăla picioarele discipolilor săi (cf. In 13,1-17). Şi apostolul Toma, numai când a putut să-şi pună degetele în rana din coasta Domnului înviat, a mărturisit: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28).

Tocmai în virtutea Întrupării sale îl întâlnim pe Domnul în fraţii noştri şi surorile noastre aflaţi în nevoie: "Ceea ce le-aţi făcut lor, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Crezul de la Niceea, aşadar, nu ne vorbeşte despre un Dumnezeu îndepărtat, de neatins, nemişcat, care se odihneşte în sine însuşi, ci despre un Dumnezeu care este aproape de noi, care ne însoţeşte pe drumul nostru pe cărările lumii şi în cele mai întunecate locuri de pe pământ. Imensitatea sa se manifestă prin faptul că el devine mic, dezbrăcându-se de măreţia sa infinită, devenind aproapele nostru în cei umili şi săraci. Acest fapt revoluţionează concepţiile păgâne şi filozofice despre Dumnezeu.

Un alt cuvânt din Crezul de la Niceea este deosebit de revelator pentru noi astăzi. Afirmaţia biblică "s-a făcut trup" clarificată prin inserarea cuvântului "om" după cuvântul "întrupat". Niceea se distanţează astfel de falsa doctrină conform căreia Logos-ul şi-a asumat numai un trup ca înveliş exterior, dar nu şi sufletul uman, înzestrat cu intelect şi liber-arbitru. Dimpotrivă, vrea să afirme ceea ce Conciliul din Calcedon (451) avea să declare în mod explicit: în Cristos, Dumnezeu a asumat şi a răscumpărat întreaga fiinţă umană, cu trup şi suflet. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om – explică Sfântul Atanasiu – pentru ca noi, oamenii, să putem fi divinizaţi[5]. Această inteligenţă luminoasă a Revelaţiei divine fusese pregătită de Sfântul Irineu din Lyon şi de Origene şi, ulterior, dezvoltată cu mare bogăţie în spiritualitatea orientală.

Divinizarea nu are nicio legătură cu auto-divinizarea omului. Dimpotrivă, divinizarea ne protejează de ispita primordială de a vrea să fim ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5). Ceea ce este Cristos prin fire, noi devenim prin har. Prin lucrarea răscumpărării, Dumnezeu nu numai că a restaurat demnitatea noastră umană de chip al lui Dumnezeu, dar Cel care ne-a creat atât de minunat ne-a făcut părtaşi, într-un mod şi mai minunat, de natura sa divină (cf. 2Pt 1,4).

Deci, divinizarea este adevărata umanizare. Iată de ce existenţa omului ţinteşte dincolo de sine, caută dincolo de sine, doreşte dincolo de sine şi este neliniştită până când nu se odihneşte în Dumnezeu[6]: Deus enim solus satiat, "numai Dumnezeu îl satisface pe om!"[7] Numai Dumnezeu, în infinitatea sa, poate satisface dorinţa infinită a inimii umane şi, din acest motiv, Fiul lui Dumnezeu a voit să devină fratele şi răscumpărătorul nostru.

8. Am spus că Niceea a respins în mod clar învăţăturile lui Arius. Dar Arius şi adepţii săi nu au renunţat. Împăratul Constantin însuşi şi succesorii săi s-au alăturat din ce în ce mai mult arienilor. Termenul homooúsios a devenit un măr al discordiei între niceeni şi anti-niceeni, declanşând astfel conflicte serioase suplimentare. Sfântul Vasile din Cezareea descrie confuzia care a urmat cu imagini elocvente, comparând-o cu o bătălie navală nocturnă în mijlocul unei furtuni violente[8], în timp ce Sfântul Ilariu mărturiseşte despre ortodoxia laicilor în ceea ce priveşte arianismul multor episcopi, recunoscând că "urechile poporului sunt mai sfinte decât inimile preoţilor"[9].

Stânca Crezului de la Niceea a fost Sfântul Atanasiu, neînduplecat şi statornic în credinţă. Deşi a fost depus şi expulzat de cinci ori din scaunul episcopal din Alexandria, s-a întors de fiecare dată ca episcop. Chiar şi din exil, a continuat să călăuzească poporul lui Dumnezeu prin scrierile şi scrisorile sale. Asemenea lui Moise, Atanasiu nu a putut intra în ţara făgăduită a păcii ecleziale. Acest har a fost rezervat unei noi generaţii, cunoscută sub numele de "tinerii niceeni": în Orient, cei trei Părinţi capadocieni, Sfântul Vasile din Cezareea (cca. 330-379), căruia i s-a dat titlul de "cel Mare", fratele său Sfântul Grigore din Nissa (335-394) şi cel mai mare prieten al lui Vasile, Sfântul Grigore din Nazianz (329/30-390). În Occident, Sfântul Ilariu din Poitiers (cca. 315-367) şi elevul său Sfântul Martin din Tours (cca. 316-397) au fost importanţi. Apoi, mai presus de toţi, Sfântul Ambrozie din Milano (333-397) şi Sfântul Augustin din Hipona (354-430).

Meritul celor trei capadocieni, în mod deosebit, a fost acela de a duce la împlinire formularea Crezului de la Niceea, arătând că Unitatea şi Trinitatea în Dumnezeu nu sunt deloc în contradicţie. În acest context, articolul de credinţă despre Duhul Sfânt a fost formulat la primul Conciliu din Constantinopol din 381. Astfel, Crezul, care de atunci încolo a fost numit niceeano-constantinopolitan, afirmă: "Credem în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care purcede de la Tatăl, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a vorbit prin profeţi."[10]

De la Conciliul din Calcedon din 451, Conciliul din Constantinopol a fost recunoscut ca ecumenic, iar Crezul niceeano-constantinopolitan a fost declarat universal obligatoriu[11]. Prin urmare, acesta a constituit o legătură de unitate între Orient şi Occident. În secolul al XVI-lea, comunităţile ecleziale care au apărut în urma Reformei l-au menţinut şi ele. Crezul niceeano-constantinopolitan devine astfel mărturisirea comună a tuturor tradiţiilor creştine.

9. Drumul de la Sfânta Scriptură la mărturisirea de credinţă de la Niceea, apoi la receptarea ei la Constantinopol şi Calcedon, şi mai departe până în secolele al XVI-lea şi al XXI-lea al nostru, a fost lung şi liniar. Toţi, ca discipoli ai lui Isus Cristos, suntem botezaţi "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", facem semnul crucii şi suntem binecuvântaţi. Încheiem fiecare rugăciune a psalmilor din Liturgia Orelor cu "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Liturgia şi viaţa creştină sunt, aşadar, ferm ancorate în Crezul de la Niceea şi Constantinopolitan: ceea ce spunem cu buzele noastre trebuie să vină din inimă, aşa încât să fie mărturisit în viaţă. Trebuie, aşadar, să ne întrebăm: Ce s-a întâmplat cu receptarea interioară a Crezului astăzi? Simţim că priveşte şi situaţia noastră de astăzi? Înţelegem şi trăim ceea ce spunem în fiecare duminică şi ce înseamnă ceea ce spunem pentru viaţa noastră?

Crezul de la Niceea începe prin mărturisirea credinţei în Dumnezeu, Atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului. Astăzi, pentru mulţi, Dumnezeu şi întrebarea despre Dumnezeu nu au aproape niciun sens în viaţă. Conciliul al II-lea din Vatican a subliniat că creştinii sunt cel puţin parţial responsabili pentru această situaţie, deoarece nu dau mărturie despre adevărata credinţă şi ascund adevărata faţă a lui Dumnezeu cu stiluri de viaţă şi acţiuni care sunt departe de evanghelie[12]. S-au purtat războaie, oameni au fost ucişi, persecutaţi şi discriminaţi în numele lui Dumnezeu. În loc să fie vestit un Dumnezeu milostiv, s-a vorbit despre un Dumnezeu răzbunător care inspiră teroare şi pedepseşte.

10. Crezul de la Niceea ne invită, aşadar, la un examen de conştiinţă. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine şi cum mărturisesc credinţa în el? Unicul şi singurul Dumnezeu este cu adevărat Domnul vieţii sau există idoli mai importanţi decât Dumnezeu şi decât poruncile sale? Dumnezeu este pentru mine Dumnezeul viu, aproape de mine în orice situaţie, Tatăl căruia mă adresez cu încredere filială? Este Creatorul căruia îi datorez tot ceea ce sunt şi ceea ce am, ale cărui urme le pot găsi în fiecare creatură? Sunt dispus să împărtăşesc bunurile pământului, care aparţin tuturor, într-un mod just şi echitabil? Cum tratez creaţia, care este opera mâinilor sale? O folosesc cu respect şi recunoştinţă sau o exploatez, o distrug în loc să o îngrijesc şi să o cultiv ca pe o casă comună a umanităţii[13]?

11. În centrul Crezului niceeano-constantinopolitan se află mărturisirea credinţei în Isus Cristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Aceasta este inima vieţii noastre creştine. Prin urmare, ne angajăm să-l urmăm pe Isus ca Învăţător, tovarăş, frate şi prieten. Dar Crezul de la Niceea cere mai mult: ne aminteşte, de fapt, să nu uităm că Isus Cristos este Domnul (Kyrios), Fiul Dumnezeului celui viu, care "pentru mântuirea noastră s-a coborât din cer" şi a murit "pentru noi" pe cruce, deschizându-ne calea către o viaţă nouă prin învierea şi înălţarea sa.

Desigur, a-l urma pe Isus Cristos nu este o cale largă şi confortabilă, dar această cale, adesea exigentă sau chiar dureroasă, conduce întotdeauna la viaţă şi la mântuire (cf. Mt 7,13-14). Faptele Apostolilor vorbesc despre noua cale (cf. Fap 19,9.23; 22,4.14-15.22), care este Isus Cristos (cf. In 14,6): a-l urma pe Domnul angajează paşii noştri pe calea crucii, care prin căinţă ne conduce la sfinţire şi la îndumnezeire[14].

Dacă Dumnezeu ne iubeşte cu toată fiinţa sa, atunci şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, fără să-l iubim şi pe fratele şi sora pe care îi vedem (cf. 1In 4,20). Iubirea faţă de Dumnezeu fără iubirea faţă de aproapele este ipocrizie; iubirea radicală faţă de aproapele, mai ales iubirea faţă de duşmani fără iubirea faţă de Dumnezeu, este un eroism care ne copleşeşte şi ne oprimă. Urmându-l pe Isus, urcuşul către Dumnezeu trece prin coborârea şi dăruirea faţă de fraţi şi surori, în special faţă de cei din urmă, cei mai săraci, cei abandonaţi şi cei marginalizaţi. Ceea ce am făcut celor mai mici dintre aceştia, am făcut lui Cristos (cf. Mt 25,31-46). În faţa catastrofelor, a războaielor şi a sărăciei, putem mărturisi milostivirea lui Dumnezeu faţă de persoanele care se îndoiesc de el numai atunci când experimentează milostivirea sa prin intermediul nostru[15].

12. În cele din urmă, Conciliul din Niceea este actual datorită valorii sale ecumenice foarte ridicate. În această privinţă, realizarea unităţii tuturor creştinilor a fost unul dintre principalele obiective ale ultimului conciliu, Conciliul al II-lea din Vatican[16]. Exact acum treizeci de ani, Sfântul Ioan Paul al II-lea a continuat şi a promovat mesajul conciliar în enciclica Ut unum sint (25 mai 1995). Astfel, odată cu marea aniversare a primului Conciliu din Niceea, celebrăm şi aniversarea primei enciclice ecumenice. Aceasta poate fi considerată ca un manifest care a actualizat aceleaşi fundamente ecumenice puse de Conciliul din Niceea.

Mişcarea ecumenică, slavă Domnului, a realizat multe în ultimii şaizeci de ani. Deşi unitatea vizibilă deplină cu Bisericile ortodoxe şi ortodoxe orientale şi cu Comunităţile ecleziale care au apărut din Reformă nu ne-a fost încă acordată, dialogul ecumenic ne-a condus, pe baza unicului botez şi a Crezului niceeano-constantinopolitan, să-i recunoaştem pe fraţii noştri şi surorile noastre în Isus Cristos în fraţii şi surorile din alte Biserici şi Comunităţi ecleziale şi să redescoperim Comunitatea unică şi universală a discipolilor lui Cristos din întreaga lume. Într-adevăr, împărtăşim credinţa în unicul Dumnezeu, Tatăl tuturor oamenilor, îl mărturisim împreună pe unicul Domn şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Isus Cristos, şi pe unicul Duh Sfânt, care ne inspiră şi ne îndeamnă la o unitate deplină şi la o mărturie comună a evangheliei. Cu adevărat, ceea ce ne uneşte este mult mai mare decât ceea ce ne desparte[17]! Astfel, într-o lume divizată şi sfâşiată de multe conflicte, comunitatea creştină universală unică poate fi un semn de pace şi un instrument de reconciliere, contribuind decisiv la o angajare mondială pentru pace. Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a amintit, în mod deosebit, de mărturia numeroşilor martiri creştini din toate Bisericile şi comunităţile ecleziale: amintirea lor ne uneşte şi ne îndeamnă să fim martori şi făcători de pace în lume.

Pentru a putea îndeplini această slujire în mod credibil, trebuie să mergem împreună pentru a realiza unitatea şi reconcilierea între toţi creştinii. Crezul de la Niceea poate fi fundamentul şi criteriul de referinţă al acestui drum. Într-adevăr, ne oferă un model de unitate adevărată în diversitatea legitimă. Unitate în Trinitate, Trinitate în Unitate, pentru că unitatea fără multiplicitate este tiranie, multiplicitatea fără unitate este dezintegrare. Dinamica trinitară nu este dualistă, ca un aut-aut (sau-sau) exclusivist, ci mai degrabă o legătură captivantă, un et-et (şi-şi): Duhul Sfânt este legătura de unitate pe care îl adorăm împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Prin urmare, trebuie să lăsăm în urmă controversele teologice care şi-au pierdut raţiunea de a fi pentru a dobândi o gândire comună şi, mai mult, o rugăciune comună către Duhul Sfânt, ca să ne adune pe toţi împreună într-o unică credinţă şi o unică iubire.

Acesta nu înseamnă un ecumenism care urmăreşte revenirea la starea anterioară diviziunilor, nici o recunoaştere reciprocă a status quo-ului actual al diversităţii Bisericilor şi comunităţilor ecleziale, ci mai degrabă un ecumenism care priveşte spre viitor, al reconcilierii pe calea dialogului, al schimbului darurilor şi patrimoniilor noastre spirituale. Restabilirea unităţii între creştini nu ne face mai săraci, dimpotrivă, ne îmbogăţeşte. Ca şi la Niceea, acest obiectiv va fi posibil numai printr-un răbdător, lung şi uneori dificil drum de ascultare şi acceptare reciprocă. Este vorba de o provocare teologică şi, mai mult, de o provocare spirituală, care necesită căinţă şi convertire din partea tuturor. Din acest motiv, avem nevoie de un ecumenism spiritual al rugăciunii, al laudei şi al cultului, aşa cum s-a întâmplat în Crezul de la Niceea şi Constantinopol.

Să-l invocăm, aşadar, pe Duhul Sfânt, ca să ne însoţească şi să ne călăuzească în această lucrare.

Duhule Sfânt al lui Dumnezeu, tu călăuzeşti credincioşii pe calea istoriei.

Îţi mulţumim că ai inspirat Simbolurile credinţei şi că ai trezit în inimile noastre bucuria de a mărturisi mântuirea noastră în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl. Fără el nu putem face nimic.

Tu, Duh veşnic al lui Dumnezeu, întinereşte credinţa Bisericii din veac în veac. Ajută-ne să o aprofundăm şi să ne întoarcem mereu la esenţial pentru a o proclama.

Pentru ca mărturia noastră în lume să nu fie inertă, vino, Duhule Sfânt, cu focul tău de har, să reaprinzi credinţa noastră, să ne aprinzi de speranţă, să ne înflăcărezi de caritate.

Vino, Mângâietor divin, tu care eşti armonia, să uneşti inimile şi minţile credincioşilor. Vino şi dăruieşte-ne să savurăm frumuseţea comuniunii.

Vino, Iubire a Tatălui şi a Fiului, să ne aduni în unica turmă a lui Cristos.

Arată-ne căile pe care trebuie să le parcurgem, aşa încât, cu înţelepciunea ta, să ne putem întoarce la ceea ce suntem în Cristos: una, pentru ca lumea să creadă. Amin.

Din Vatican, 23 noiembrie 2025, Solemnitatea lui Cristos, Regele Universului

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Denzinger – Hünermann, Enchiridion Symbolorum, Bologna, 2018 (de acum înainte DH), 30.

[2] Ibidem, 125.

[3] Din afirmaţiile Sfântului Atanasiu din Contra Arianos I, 9, este clar că homooúsios nu înseamnă "de o fiinţă egală", ci "de o fiinţă" cu Tatăl; prin urmare, nu este vorba de egalitate de fiinţă, ci de identitate de fiinţă între Tatăl şi Fiul. Traducerea latină a lui homooúsios vorbeşte, aşadar, pe bună dreptate despre unius substantiae cum Patre (cf. DH 125).

[4] Contra Arianos I, 38, 7- 39, 1.

[5] Cf. De incarnatione, 54, Contra Arianos I, 39; 42; 45; II, 59ss.

[6] Sfântul Augustin, Confessiones, 1.

[7] Sfântul Toma de Aquino, In Symbolum Apostolorum, a. 12.

[8] Sfântul Vasile, De Spiritu Sancto, 30.

[9] Sfântul Ilariu, Contra Arianos, vel Auxentium, 6. Ţinând cont de vocile Părinţilor, învăţatul teolog, mai târziu cardinal şi astăzi sfânt şi învăţător al Bisericii, John Henry Newman (1801-1890), a investigat această dispută şi a ajuns la concluzia că Crezul de la Niceea a fost păstrat mai presus de toate prin sensus fidei al poporului lui Dumnezeu. Cf. On consulting the Faithful in Matters of Doctrine [Despre consultarea credincioşilor în chestiuni de doctrină] (1859).

[10] DH 150. Afirmaţia "şi purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque)" nu se găseşte în textul de la Constantinopol: a fost inserată în Crezul latin de Papa Benedict al VIII-lea în 1014 şi este obiect al dialogului ortodox-catolic.

[11] DH 300.

[12] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 19.

[13] Cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), nr. 67; 78; 124.

[14] Cf. Idem, Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), nr. 92.

[15] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), nr. 67; 254.

[16] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Unitatis redintegratio, nr. 1.

[17] Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), nr. 20.