Reflecţie la duminica a 5-a de după Paşti - Anul A - 2017
Isus Cristos este calea, adevărul, viaţa şi fericirea noastră de aici şi din veşnicie (cf. In 14,6)
Continuăm şi în această duminică aprofundarea misterului pascal, adică misterul pătimirii, morţii şi învierii Domnului nostru Isus Cristos; mister început de Isus aici pe pământ dar care se desăvârşeşte în paradisul veşnic; mister care nu se încheie cu înălţarea lui Isus la cer, dar se desăvârşeşte cu ajungerea noastră în slava Sfintei Treimi din paradis. Aşa ne mângâie astăzi, pe noi oiţele sale, Isus, Păstorul cel bun: "În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu" (In 14,2-3).
Discursul despre "lăcaşurile veşnice" a fost rostit de Isus la Cina cea de Taină, ca răspuns la întristarea ucenicilor la vestea suferinţelor, morţii, învierii şi înălţării sale la cer (cf. In 13,33). Joia Mare a fost şi rămâne ziua în care Isus ne-a vorbit nouă ucenicilor săi atât despre pătimirile şi moartea sa pentru noi, cât şi despre învierea sa glorioasă care ne va ferici veşnic; atât despre ziua începerii pătimirilor sale mântuitoare, cât şi despre ziua împlinirii "dorului" aprins al inimii sale de a ne mântui prin cruce; atât despre ziua instituirii sfintei Euharistii, cât şi despre ziua instituirii sfintei Preoţii pentru ca trupul şi sângele său să ne fie dăruite până la venirea sa de-a doua; atât de ziua "preamăririi" lui şi a Tatălui, cât şi despre ziua "preamăririi" ucenicilor săi din toate timpurile şi locurile; atât despre ziua revelării marii sale iubiri faţă de noi, cât şi despre ziua în care unii dintre noi îi vom arăta iubire, iar alţii trădare.
Prin Botez, noi, creştinii, noi, ucenicii lui Isus din toate timpurile şi locurile, nu numai că am murit împreună cu Isus pentru păcat, pentru diavol, pentru moarte şi pentru orice alt rău, dar am înviat cu Isus pentru neprihănire, pentru viaţă veşnică fericită, pentru eliberare de orice duşman şi de orice teamă. Prin Botez, noi l-am primit pe Dumnezeu ca tată; l-am primit pe Isus ca păstor, ca prieten, ca frate, ca mire şi ca mântuitor veşnic; l-am primit pe Duhul Sfânt ca spirit dătător de viaţă şi de putere divină. Ba mai mult, prin Botez, am devenit şi casnicii lui Dumnezeu cel întreit şi unic (cf. Ef 2,19) şi locatarii paradisului său ceresc: "În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu" (In 14,2-3). Dar, prin Botez nu numai că am intrat în comuniune vie cu Tatăl care ne-a creat, cu Fiul care ne-a mântuit şi cu Duhul Sfânt care ne-a sfinţit, dar noi înşine am devenit "locaş al lui Dumnezeu" (Ef 2,22), am devenit "locuiţi" de Sfânta Treime: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul meu, şi Tatăl meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el" (In 14,23). "Iată eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu mine" (Ap 3,20). Noi în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi, exact aşa cum este şi Isus: "El în Tatăl şi Tatăl în el" (cf. In 14,10.20). Aceasta este culmea bucuriei pe care ne-o comunică Isus astăzi. Mulţumim, Isuse, pentru lucrarea ta în noi!
Toată această bucurie veşnică din Casa cerească a Tatălui, toată această intimitate cu Persoanele divine, cu îngerii şi cu sfinţii, tot acest ospăţ divin cu "ambrozie" şi "nectar" ne ia parcă prin surprindere şi pe noi, ca şi pe cei 12 ucenici ai lui Isus la Cina cea de taină, şi devenim nerăbdători, curioşi şi întrebători asemenea lor: Cine ne va duce în cer? Pe ce drum vom merge acolo? Cum arată Tatăl ceresc? La toate aceste întrebări ale noastre, dar la toate celelalte ale altor oameni, Isus ne spune astăzi că el însuşi este "cheia" de răspuns, dar în acelaşi timp tot el este şi "garanţia" împlinirii lor.
De exemplu, dacă ne preocupă ca pe apostoli cum arată Tatăl şi cum o să ajungem la el în cer, Isus ne asigură că n-o să încurcăm nici chipul Tatălui, căci el însuşi poartă în sine chipul Tatălui (cf. Evr 1,3), şi nici calea către cer, căci el însuşi este calea către cer şi către Tatăl. De fapt ne spune că el este: Calea, Adevărul şi Viaţa (cf. In 14,6).
De aceea, Isus nu numai că ştie şi ne arătă calea spre cer, dar el însuşi ne va conduce pe această cale către cer, căci pe această cale a coborât el la noi. Prin natura sa omenească el a venit în atingere cu acest pământ, iar prin natura sa divină el ne va face atingere cu cerul. Isus este scara care leagă pământul cu cerul (cf. In 1,51), căci prin întruparea, suferinţa, moartea şi învierea sa, el a devenit calea cea vie şi sigură deschisă pentru noi (cf. Evr 10,20), unica cale de mântuire (cf. Fap 4,12; 1Tim 2,5). Recapitulez, mântuitorul Isus nu este doar una dintr-o mulţime de căi, el este singura cale care duce la cer şi la Tatăl ceresc. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin el. Creştinismul este Cristos, iar Cristos este singura cale de la pământ la cer. Calea către Dumnezeu nu este prin intermediul altcuiva, ci direct prin Isus Cristos, care va veni personal după noi şi ne va duce în cer (cf. In 14,3). Deci, mântuirea noastră este într-o Persoană, este persoana lui Isus Cristos. Să-i deschidem larg inima şi să-l luăm pe Isus ca mântuitor al nostru şi vom fi veşnic fericiţi.
Apoi, Isus este pentru noi Adevărul. De la căderea în păcat diavolul este cel care ne-a voit numai răul şi ne-a spus numai minciuni, de aceea în Biblie el este numit "mincinosul şi tatăl minciunii" (cf. In 8,44). Isus de la început ne-a voit numai binele şi ne-a spus numai adevărul, de aceea se numeşte "Adevărul" (cf. In 14,6) şi "Libertatea" (cf. In 8,32). Deci, Isus nu este numai cel care ne spune şi ne învaţă adevărul, dar el este însuşi "Adevărul". El este întruchiparea Adevărului. El este adevărul Tatălui, adică dragostea, mântuirea, loialitatea, garanţia şi cinstea Tatălui. Cei care îl au pe Cristos au Adevărul, adică au dragostea, mântuirea, loialitatea, garanţia şi cinstea Tatălui, care nu-i pot înşela şi care nu pot fi găsite nicăieri în altă parte. Pilat nu cunoştea Adevărul şi nu era liber să ia decizii corecte în viaţă (cf. In 8,32; 18,38). La fel se întâmplă cu toţi cei care nu cred şi nu îl au pe Isus.
Şi iarăşi, Isus este Viaţa. Cristos Isus nu este numai cel care dă viaţă morţilor, dar el este însăşi viaţa lumii, este obârşia vieţii, atât trupeşti cât şi spirituale, atât din timp cât şi din veşnice. Cei care îl primesc pe Isus primesc viaţă veşnică împreună cu el, căci el este însăşi Viaţa împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis" (In 17,3).
De la fereastra sa orientată spre piaţă, un profesor îl vede pe unul dintre elevii săi, care trecea grăbit. L-a chemat şi l-a invitat să se apropie. "Ai văzut cerul în această dimineaţă?" "Nu, maestre". "Dar acum, îl vezi?" Acesta ridicându-şi privirea în sus, a zis: "Da, maestre, acum îl văd". "Dar în jur, ce vezi?" "Văd oameni, cai, căruţe, negustori care se agită, ţărani care se îmbulzesc, bărbaţi şi femei care merg şi vin de la piaţă". "Ascultă, i-a zis cu bunăvoinţă maestrul, peste cincizeci de ani, peste de două ori câte cincizeci de ani, vor mai fi strada şi piaţa. Dar vor fi alte animale de tracţiune cu alţi negustori pentru a cumpăra şi vinde. Dar eu nu voi mai fi şi nici tu nu vei mai fi. Atunci te întreb, pentru ce alergi tu, ucenicul meu, dacă nu ai timp de a privi spre cer?" A privi cerul în fiecare dimineaţă, a te ruga pentru a ajunge acolo, este un mic semn că ai făcut o alegere bună, că nu ţi-ai uitat destinul, că n-ai uitat de paradis şi că Dumnezeu mai sălăşluieşte încă în inima ta. Apropo, noi când ne-am gândit ultima dată la cer? Şi când l-am privit ultima dată?
Ca să putem privi cerul în fiecare dimineaţă şi să ne gândim la el, trebuie mai întâi să-l avem în sufletul nostru. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) spune: "Să presupunem că în interiorul nostru se înalţă un palat foarte somptuos, în întregime din aur şi pietre preţioase, vrednic în tot cazul de un stăpân atât de mare. Gândiţi-vă că voi contribuiţi la înfrumuseţarea acestui edificiu. Acest palat e sufletul vostru. Atunci când un suflet este curat şi înzestrat cu toate virtuţile, nu există edificii care să-l poată întrece în frumuseţe şi cu cât sunt mai mari virtuţile, cu atât strălucesc mai mult pietrele preţioase. Imaginaţi-vă că în acest palat locuieşte acel mare rege care a voit să devină Tatăl nostru, aşezat pe un tron, care este inima noastră". Cerul este sufletul în care se află harul sfinţitor.
Să ne oprim un pic la lectura a doua de astăzi. După ce sfântul Petru ne-a vorbit despre Cristos ca despre "sămânţa vie" şi "speranţa vie" (cf. 1Pt 1,3.23), astăzi acelaşi sfânt Petru ne vorbeşte despre "pietre vii" (cf. 1Pt 2,5), care suntem noi cei care credem în Isus. Voi, ca nişte "pietre vii" sunteţi zidiţi împreună pe Isus care este "piatra de unghi", "piatra aleasă", "piatra preţioasă" (cf. 1Pt 2,6; Is 28,16), pentru a alcătui o casă spirituală (cf. 1Pt 2,5; Ef 2,19-22). Petru însuşi a fost o astfel de "piatră vie" zidită pe "piatra din unghi", care este o "piatra aleasă", o "piatra preţioasă", care este Isus (cf. Mt 16,18). Şi noi prin Botez am devenit una dintre aceste "pietre vii", pentru templul spiritual al lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,6).
Există o relatare biblică şi o tradiţie biblică care ne pot lămuri aceste cuvinte ale sfântului Petru. Iată mai întâi relatarea biblică: "Când s-a zidit templul s-au întrebuinţat pietre cioplite înainte de a fi aduse acolo, aşa că nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-au auzit în casă în timpul zidirii" (1Rg 6,7). Pietrele erau tăiate la măsura exactă în cariera de piatră. Când erau aduse la locul construcţiei nu se mai auzea zgomotul loviturilor de ciocan sau de alt instrument. Ele erau potrivite exact acolo unde le era locul, conform planului.
Această relatare vrea să ne spună că, în cer, este numai bucurie, pace şi linişte (cf. Rom 14,17). Drept urmare, şlefuirea noastră, a "pietrelor vii", care vom face parte din templul veşnic al lui Dumnezeu, are loc numai aici pe pământ; de aceea numai aici pe pământ se aud loviturile ciocanelor, securilor şi uneltelor divine, împreună cu plânsul şi vaietele şlefuirilor noastre. Dar toate aceste sunt semne bune pentru orice "piatră vie" pentru că dacă este lucrată, va face parte şi din marea zidire divină.
"Pregăteşte-te să-l întâlneşti pe Dumnezeul tău" (Am 4,12). Am citit despre o tânără femeie, care de mai mulţi ani îngrijea de soţul ei paralizat de picioare, ajuns aşa în urma unei căzături. Ei mai înainte nu auziseră despre Isus. Dar, când toate rudele lor i-au părăsit, iar ei au ajuns neajutoraţi, Domnul s-a întâlnit cu ei prin această suferinţă şi amândoi l-au găsit pe Isus ca Mântuitor al lor. Suferinţa i-a şlefuit pentru a ajunge la locul lor în Biserică, acela de a sluji altor infirmi şi ca mulţi să îl cunoască pe Isus.
Părintele Iosif Trifa (1888-1938) povesteşte că, pe când era preot la ţară, a văzut un morar ferecând roata morii. Nicolae, de ce baţi piatra aceea? Nu ţi-e milă să o baţi cu ciocanul? Păi trebuie să o bat, căci s-a tocit şi nu mai macină boabele cum trebuie. Poate că prin suferinţa noastră, Domnul voieşte să ne ferece "moara" ca să dea făină mai bună pentru cer. "Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare" (Rom 8,18).
Iar referitor la tradiţia legată de Templu, se spune că la începutul construcţiei templului a fost adusă o piatră mai mare, care arăta foarte bine, dar pe care zidarii nu au putut s-o potrivească în nici un loc. Aşa că au dat-o deoparte. Pentru că le stătea în drum, au împins-o până pe vârful unui deal şi de acolo piatra s-a prăvălit în vale. Într-un final, după ce au cercetat şi au pregătit toate pietrele pentru zidire, zidarii au trimis vorbă la cariera de piatră: "Acum puteţi să ne trimiteţi piatra din capul unghiului!" Răspunsul a fost: "Dar v-am trimis-o la începutul lucrării!" Atunci zidarii şi-au amintit: "Era piatra pe care am împins-o de pe deal şi a căzut în prăpastie!" Cu mari eforturi, piatra a fost adusă şi pusă locul unde se potrivea exact.
Isus este "Piatra" pe care au respins-o şi o resping încă "zidarii lumii acesteia", dar ea este piatra din capul unghiului a oricărei fericiri. Când Isus a venit în lume, a fost respins chiar de ai lui (cf. In 1,11). Dar el este respins şi astăzi. Însă nimeni nu trebuie să uite că fără Isus, Calea, Adevărul şi Viaţa, nu poate fi fericit şi nici nu poate intra în templul cerului (cf. Fap 4,12). Sfântul Petru ne mai spune astăzi că, pentru cei care nu cred în Isus sau se leapădă de Isus, "piatra din capul unghiului" devine pentru ei o "piatră de poticnire şi stâncă pentru cădere". Unul dintre cei 40 de soldaţi din lacul îngheţat de la Sebaste, din Armenia, s-a lepădat de Isus şi a intrat în cada cu apă caldă. Însă a murit instantaneu.
Însă cei care cred în Isus devin prin credinţa în el: "un neam ales, o descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestească faptele măreţe ale celui care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (cf. 1Pt 2,9). Continuăm cu episodul de pe lacul îngheţat. Păgânul care i-a luat locul apostatului şi l-a mărturisit pe Cristos a primit coroana gloriei din mâna îngerului.
Primul semn că suntem "o piatră vie" aleasă pentru "templul cerului" este vestirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9). Această împărtăşire a "faptelor minunate" ale Domnului va constitui un aliment bun spre creştere pe care îl aşteaptă atât cei care au primit deja evanghelia, cât şi pentru cei care nu au primit-o. Să ne străduim să-l cunoaştem tot mai mult şi tot mai bine pe Isus, calea, adevărul, viaţa şi învierea (cf. Fil 3,10), spre a putea împărtăşi şi altora bucuria mântuirii.
De aceea, prima lectură din cartea Faptele Apostolilor ne arată că prima misiunea a ucenicilor a fost slujirea cuvântului divin (cf. Fap 8,1-7). Slujirea cuvântului divin a fost obligatorie pentru apostoli, dar ea este obligatorie şi pentru creştinii Bisericii din toate timpurile şi din toate locurile.
Nereu şi Achilleu (sec. III) au fost doi fraţi; amândoi lucrau într-un tribunal de forţă al unui "tiran", şi aplicau ordinele de tortură şi execuţie a "rebelilor" creştini, până când impresionaţi de curajul şi statornicia martirilor creştini, s-au hotărât să le urmeze exemplul; amândoi au fost botezaţi de sfântul Petru; amândoi au intrat în serviciul matroanei Flavia Domitilla; amândoi au început să predice evanghelia printre păgâni; amândoi au fost deposedaţi de însemnele militare; amândoi, împreună cu stăpâna lor, au fi fost exilaţi şi supuşi la torturi teribile, şi tot amândoi, alături de Flavia Domitilla, au fost decapitaţi. Suntem noi astfel de creştini?
Psalmul 133 ne spune că vestirea faptelor măreţe al lui Dumnezeu, care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină, este ca aroma unui ulei preţios care se răspândeşte de la deţinător la toţi cei din jurul lui. Este ca roua Hermonului, care se pogoară pe munţii Sionului şi de acolo în toate împrejurimile (cf. Ps 133,1-3). Este ca iubirea lui Isus, care trece de la ucenicii săi la toţi ceilalţi oameni (In 13,35).
Pr. Ioan Lungu
