Anul acesta (la 26 august) se împlinesc 30 de ani de la moartea părintelui Mihai Rotaru. Mă văd parcă şi acum în biserica parohială şi pe drumurile prăfuite ale Barticeştiului pe unde (după mai multe peripeţii provocate de cei cărora nu prea le convenea atitudinea poporului nostru exprimată printr-o astfel de procesiune organizată de pr. Apostol!) l-am condus pe răposatul nostru păstor spre locul de odihnă veşnică în cimitir.
El a fost cel care, ieşit fiind din închisoare, a preluat Parohia Barticeşti (1966) după plecarea neaşteptată a pr. Leopold Nestmann. Cheia bisericii i-a fost înmânată de vicarul parohial de atunci, preotul Petru Gherghel, actualul episcop de Iaşi. Ce bucurie şi speranţă puteam citi atunci pe chipurile celor care-l înconjurau pe noul paroh!
Cu câtă atenţie îl ascultam noi pe părintele când predica: avea mereu o pildă, cu care ne captiva, fiind luată chiar din viaţa noastră cotidiană...!
Nu s-a lăsat până nu a reuşit să facă prelungirea actualei biserici (1968) în forma pe care o avem şi acum!
Voia să ajute populaţia Barticeştiului prin ridicarea unui dispensar, săpând el primul hârleţ pentru fundaţia casei (noi, seminariştii şi teologii de atunci, fiind de faţă)... dar s-au opus cei care aveau pe atunci puterea! (Actualul spital din Barticeşti ar putea primi cu ocazia acestei comemorări şi un nume alăturat "Mihai Rotaru"!).
Personal se interesa de copiii care terminau şcoala în sat şi-i ajuta să meargă mai departe să înveţe o meserie.
"Coşărcile" şi "covoarele persane sau Carpaţi" din Barticeşti duceau peste tot renumele satului nostru, acţiunea aceasta socială fiind una din multele întreprinse de parohul nostru iubit.
Eu şi Ionel Blaj ne-am prezentat la dânsul spunându-i că vrem să intrăm în Seminarul din Iaşi. Chipul său a început să se lumineze şi, cu entuziasmul său caracteristic, ne-a felicitat şi ne-a promis că ne va însoţi pe drumul spre preoţie. Nu a ajuns să ne vadă preoţi, dar, atât cât a putut, a căutat să ne ţină aproape de el, insuflându-ne dorinţa de a "merge în larg", adică de a privi în zare departe şi a nu ne împiedica de micile necazuri ale acelor timpuri.
Frumoase au fost vacanţele petrecute împreună cu dânsul de Crăciun şi Anul Nou, cu urăturile şi cadourile caracteristice!
Mai frumoase şi de neuitat au fost acele întâlniri ale seminariştilor, ale preoţilor parohi sau vicari şi ale profesorilor Seminarului din Iaşi (animatorul fiind pe primul loc Mons. Petru Gherghel, actualul episcop de Iaşi) din timpul vacanţelor de vară în pădurea de pe dealul Corhana!
Greu ne-a venit tuturor, de la mic până la mare, când am auzit că părintele Mihai Rotaru s-a îmbolnăvit şi s-a internat într-un spital din Bucureşti. Ajutat de pr. Petru Gherghel, pe atunci profesor la Seminar, a venit cu ultimele puteri la Barticeşti pentru a-şi lua rămas bun de la noi. Desigur că pregătirile pentru această întâlnire şi sfânta Liturghie au decurs cu multă dăruire din partea tuturor: clopotarul, vătăjiţele, ministranţii, seminariştii, preotul vicar, minunatul cor bisericesc condus pe atunci de vrednicul, mult apreciatul şi respectatul (învăţătorul nostru pentru primirea primei sfinte Împărtăşanii şi pregătitorul ministranţilor pentru răspunsurile în limba latină la sfânta Liturghie) domn dascăl Andrei Cadăr, preoţii vecini, întregul popor din Barticeşti, toţi s-au unit în rugăciune pentru uşurarea suferinţelor părintelui Mihai.
Deşi au trecut atâţia ani, mă văd suspinând şi parcă aud şi acum suspinele credincioşilor din biserică la auzul cuvintelor pronunţate tot mai încet de gura uscată din când în când umezită cu un pahar de apă rece de pe altar şi la văzul acelui chip slăbit al părintelui, care nu mai era de recunoscut, aşa de mult slăbise.
De câte ori mă gândesc la el sau îi vizitez mormântul, inima îmi bate mai repede pentru că-n sufletul meu au rămas cuvintele rostite de părintele Mihai Rotaru la predica Liturghiei de "adio" celebrată în biserica noastră devenită neîncăpătoare, atât de multă lume era de faţă. Aş dori să menţionez unele gânduri de la predica Sfinţiei sale, pe care sper să mi le amintesc cât mai bine (din păcate atunci nu a funcţionat bine magnetofonul cu care voiam noi să înregistrăm sfânta Liturghie!). Printre altele părintele zicea:
"... Ştiu un loc, unde am primit cadoul vieţii, unde am făcut primii paşi, unde am învăţat să mă rog şi unde mi s-au deschis ochii pentru scrisul şi cititul cărţilor...!
... Ştiu un loc, unde m-am pregătit pentru preoţie şi unde am fost sfinţit preot...!
... Ştiu un loc, unde credeam că voi munci ani mulţi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căruia mi-am dedicat viaţa în slujire...!
... Ştiu un loc, ba mai multe, unde l-am urmat pe Cristos pe drumul suferinţei şi al crucii închisorilor...!
... Ştiu un loc, - aici la voi - unde, după ce am reprimit libertatea, episcopul m-a trimis ca păstor al vostru...!
... Ştiu un loc, - aici la voi - unde am căutat să mă implic în viaţa socială pentru a vă ajuta să vă câştigaţi acasă pâinea cea de toate zilele...!
... Ştiu un loc, - aici... în apropiere... la voi - unde se va deschide un mormânt în care voi fi eu depus şi la căpătâiul căruia va fi fixată o cruce pe care se vor putea citi cuvintele lui Isus Cristos adresate ucenicilor săi: 'În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea' (Ioan 16,33b)".
Da, aici la noi, în Barticeşti, a fost şi a rămas cel care ne-a iubit atât de mult, părintele Mihai Rotaru!
Cuvintele mele nu pot să exprime acum tot ce am simţit atunci la înmormântare: pe de o parte, tristeţea că nu-l vom mai avea pe părintele printre noi, iar, pe de altă parte, bucuria şi mulţumirea că l-am avut în mijlocul nostru ca păstor sufletesc, om al rugăciunii şi al faptei, om al înţelegerii şi al împăcării, om al primului ajutor şi al entuziasmului pentru viaţă!
Răsplăteşte, Doamne, cu bunurile cereşti, pe acest vrednic slujitor al tău şi al poporului nostru credincios, părintele Mihai Rotaru!
15 august 2004, Sărbătoarea Înălţării la cer a Preasfintei Fecioare Maria
Pr. Pavel Balint,
decan de Hainburg şi paroh în Bad Deutsch-Altenburg şi Hundsheim (Austria)
