Nu, nu eram bolnav - de ce-aş fi fost?! Da' ce, după El merg numai cei bolnavi?! E drept că se înghesuiau care încotro orbi, şchiopi, muţi şi surzi, cei scuturaţi de friguri sau de vreun duh rău, ba chiar şi leproşii dădeau năvală şi trebuia să te fereşti tu din calea lor - dar uite, erau atâţia oameni fără nici un beteşug care roiau în jurul Lui, ca să nu mai zic de femei - şi ce femei frumoase!- auzisem eu că nu trebuie nici măcar să te uiţi la ele, că aduc numai necazuri şi lacrimi şi belele... dar atunci de ce le făcuse Dumnezeu aşa de frumoase?! - Ei, cu asta o să-mi bat eu capul mai târziu, acuma altul era zorul: să ajung chiar lângă El şi să-L ating, fiindcă aşa auzisem eu că se vindecase femeia aceea de la noi care era bolnavă de vreo doisprezece ani...
Nu, sigur că nu eram bolnav - doar că aşa, mă prindea când şi când jalea. Şi-mi făcea inima mică şi mă strângeam aşa, în mine, ca să nu vadă ceilalţi că nu mă mai puteam mişca. Nu mă durea nimic, dar parcă nimic nu mai era atunci la locul lui, doar jalea. Dăduse năvală aşa, mai demult, într-o dimineaţă, când joaca noastră în mijlocul drumului - ţin minte ca acum - dăduse în bătaie şi unul din băieţi strigă deodată: lăsaţi-l în pace, ce-aveţi cu el, că l-a bătut Dumnezeu destul, e orfan... Nu mai ştiu ce-a adăugat, dar se făcu gol în jurul meu - şi doar jalea a rămas să umple golul. Şi neputinţa - unde şi cum să ies din mine, încotro să fug de mine?!
Aşa că m-am hotărât: pusesem deoparte ceva de-ale mâncării, haine aveam ce era pe mine, m-am uitat încă o dată înapoi - ca un făcut, tocmai acolo mi-au căzut ochii, unde mă prinsese întâia dată jalea-uite, parcă şi drumul era acolo plin de negură şi am pornit cu toată mulţimea spre malul mării, unde se spunea că avea să fie El.
Era de-acuma spre seară când am ajuns. Ne aşezarăm şi noi care cum putea - abia se terminaseră ploile şi iarba era mare şi frumos mirositoare - şi jilavă de la briza serii. Noaptea cădea rece şi foamea începea să ne dea ghes. Aş fi scos mâncarea, dar când ceilalţi nu aveau nimic la ei, cum să înfuleci aşa, în faţa lor?! Aşa că m-am făcut covrig de foame, frigul îmi intra prin haine iar trunchiul măslinului sub care şedeam, noduros şi bătrân, era rece şi el. Dar bătusem atâta cale nu ca să stau departe de El! M-am săltat cum puteam - înţepenisem de frig - mi-am făcut loc cu chiu cu vai printre ceilalţi, să fiu mai aproape. Coşul meu cu mâncare atinse în treacăt pe unul - se întoarse să spună ceva, apoi ochii i se luminară deodată - era mai mare ca mine, frumos, ca toţi băieţii de pe la noi, cu păr lung şi ondulat... în briza serii veşmintele risipeau încă mireasma zilei - mireasmă de soare, de arşiţă, de frunze tremurătoare de piper - era frumos băiatul şi cum stăteam aşa, îl văzui că se dă deoparte, îmi face loc şi... am încremenit.
Eram în faţa Lui.
Acu' degeaba o să mă întrebaţi ce şi cum - ştiu doar atât: amuţisem, dar toată făptura mea striga: Frate, tu eşti Fratele meu, bunul meu Frate, dragul meu Frate! Ţi-e foame? Uite, ia şi mănâncă, am cinci pâini şi doi peşti, nu-i mult, dar astâmpără-ţi foamea, apa e pe aici, doar sunt şapte izvoare* în jur, uite, mă duc să-Ţi aduc! Dar El a luat pâinile, a mulţumit (cf. In 6,11), a făcut la fel cu peştii şi a început să le împartă celor din jur -şi după ce toţi s-au săturat, ucenicii Lui au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimituri de la cei care mâncaseră din pâiniţele de orz.
"Adunaţi firimiturile ce au rămas, ca nimic să nu se piardă" spusese El (cf. In 6,13).
Şi atunci mă privise pe mine. Nu ştiu cum, dar în toată mulţimea aceea, mă privise numai pe mine. N-a fost nevoie să-L ating, ca să mă vindec. Înţelesesem. Nimeni dintre noi nu se pierde. Nu se poate pierde. Cum să te pierzi din braţele Tatei, cum să cazi din inima Lui, cum să luneci oare din cer când El ne iubeşte? Şi cine oare mai e orfan când suntem cu toţii ai Lui, la fel cum e şi propriul Lui Fiu?!
- Vedeţi, chiar pe piatra asta a pus coşul cu cei doi peşti şi cinci pâini, când a mulţumit Tatălui, înainte să le împartă. El nu avea nevoie de nimic ca să sature mulţimea - noi însă trebuia să-I dăm mâncarea noastră, ca s-o obţinem pe a Lui - minunat schimb: hrana muritoare pentru Trupul Său cel veşnic.
- Cum, tu eşti băiatul cel orfan de atunci? Adică ai împlinit vreo două mii de ani?!... .
Preotul cel tânăr surâse puştiului uimit, se uită la turiştii care se înghesuiau să vadă, să vadă, să ţină minte, să nu uite - apoi mângâie trunchiul noduros al măslinului, se uită o clipă la peştii roşii-aurii care se zbenguiau în apa lacului albastru, îmbrăţişă cu privirea ierburile grase de pe margini, apoi şopti ca pentru el: ştii, era oleacă altfel atunci...
Dar tot foamea şi jalea ne mânase după El, ca şi pe voi, cei de acum...
Dr. Ecaterina Hanganu
Notă
* Tabgha (gr.: Heptapegon = şapte izvoare), localitatea unde s-a petrecut miracolul relatat în Evanghelia după Sfântul Ioan 6,1-15. Imaginile reproduc mozaicul de pe podeaua bisericii si curtea interioară a bisericii, cu măslinul.
