E grea indiferenţa şi insuportabilă e viaţa trăită în preajma ei.
Privesc adesea în sufletul meu şi, cu stupoare, descopăr amabilitatea cu care accept vizita unui oaspete distins, ce poartă numele atât de cunoscut: Indiferenţa.
Cu aceiaşi ochi, privesc în jurul meu fiinţe umane chinuite, purtând şi ele, cu greu, pe spate, un chiriaş cu acelaşi nume: Indiferenţa.
Îmi fac curaj şi merg pe ogor sau pe şantier, încerc să bat la poarta şcolii şi a spitalului, îmi plec genunchiul, fac semnul crucii şi intru în biserică, dau buzna oriunde, în orice ungher, dar nu se poate; sunt asaltat de acelaşi dramatic spectacol. Văd oameni crispaţi şi debusolaţi, purtând greaua povară a chiriaşului cu acelaşi nume: Indiferenţa.
Dimineaţa, la amiază şi seara, mă sforţez să-mi adun gândurile şi, în tăcere, sunt vizitat de acelaşi oaspete, ce-mi aduce-n dar, de fiecare dată, lehamitea de viaţă.
Şi nu numai atât: din simplu chiriaş, distinsul oaspete devine gazdă şi pune stăpânire pe gânduri, sentimente, pe întreaga mea viaţă. Aşa, sărmanul de mine am devenit în timp sclavul indiferenţei şi, mai mult, am ajuns la marea "performanţă" să mă identific cu ea. Penibila dramă, ce a lovit cu tărie chiar în esenţă fiinţa mea fragilă, trezeşte în mine totuşi o dorinţă aprinsă de a lua atitudine. Revolta e mare, nu mai rezist aşa. Vreau să mă schimb, vreau să o termin cu trista sclavie a indiferenţei.
Ochii mi se deschid şi, din adâncul sufletului meu, glăsuiesc: "Nu mai accept nici o sclavie, nu pot fi indiferent la strigătul plin de durere al celui încercat, nu pot rămâne indiferent, închis în turnul comodităţii mele, nu pot fi liniştit, dar trebuie să mă apese greu povara semenului meu care plânge şi suspină sub crucea grea a existenţei sale. Chiar dacă, din cauza indiferenţei mele de până acum, mă simt neputincios în a-i oferi şi cel mai mic ajutor aproapelui meu în suferinţă, nu mă voi preda neputinţei, ci mă voi angaja pe drumul greu, dar luminos, al slujirii.
Ochii mi se deschid din nou şi se fac mari de tot. Acum văd cu claritate răutatea şi ipocrizia indiferenţei. O, ce bucurie! Am abandonat drumul sclaviei, drumul oribil al indiferenţei, şi cât de bine mă simt, inspirând aerul proaspăt al libertăţii adevărate. Nu mai sunt sclav şi simt că trăiesc pe măsură ce descopăr valoarea inestimabilă a slujirii.
Sunt fericit, mi-am descoperit vocaţia la slujire.
Pr. Toma Encuţă
