"În timpurile de pe urmă" faptele se aleg, oamenii se cern şi se discern, cuvintele devin tranşante, culorile vieţii sunt reduse la esenţial. Două sunt motivele pentru care românul vorbeşte rareori despre suflet: adâncul inimii nu se dezvăluie decât în taină, Celui care l-a creat; şi - la polul opus - între idealul starletei de carton şi Luceafăr, primul este incomparabil mai accesibil. Dar dincolo de aceasta, când un aspect al realităţii reprezintă substanţa existenţei proprii, lucrul acela devine "de la sine înţeles": nimeni nu clamează, de ex., importanţa aerului, strălucirea soarelui, bucuria florilor , puritatea zăpezii - şi nici nu vorbeşte mereu despre desăvârşirea spirituală şi frumuseţea lui Dumnezeu (deşi ar trebui s-o facem -fiindcă lumea ar deveni mai bună şi noi, într-însa, fericiţi).
Poate de aceea vorbim atât de rar de sufletul neamului nostru: Eminescu.
Şi totuşi, când bucuria naşterii coboară cerul de sus în cerul din suflet, e bine să ştim că acolo, undeva, în adâncul de sus se află şi el: Eminescu. A sosit în lume cu puritatea zăpezii, a plecat însoţindu-se cu mireasma de miere şi soare a "teiului sfânt şi dulce", iar ziua naşterii şi ziua plecării e aceeaşi: 15 - încheind rotund spaţiul vieţii sale pe coordonatele cifrei 7: a fost al şaptelea copil (în tradiţia indiană, atât de dragă poetului, al şaptelea copil e înzestrat cu haruri deosebite), iar trecerea sa în lume este înscrisă în aceeaşi cifră, 7: s-a născut în ianuarie, a plecat în iunie (prima şi a şasea lună a anului). Asociind cifra şapte numărului harurilor Duhului Sfânt (sau, ca să facem "pe plac" structuralismului geometric thomian din teoria morfogenetică, potrivit căruia sunt şapte potenţiale organizatoare ale materiei în spaţiul nostru cu 3+1 dimensiuni) - am putea spune că spaţiul de suflet creat de Eminescu este universul de har al neamului românesc .
Iar dacă ar fi să alegem un "centru de gravitaţie" al acestui univers, atunci acesta ar fi versul în faţa căruia toate celelalte se închină: nu Imnul Creaţiunii din Scrisoarea I (preluat din cărţile sfinte ale Indiei, mai precis din Rig-Veda), nu versul de iubire nuanţat în toate registrele simţirii omeneşti, nici versul morţii din "Veneţia" sau al sumbrei supravieţuiri din mitologia nordică ("Strigoii"): nu, nici "Luceafărul", fiindcă Luceafărul însuşi se roagă "Luceafărului mărilor".
În "centrul de gravitaţie" al acestui univers de har se află exact ceea ce creează întotdeauna un univers: cuvântul sfânt. Adică, rugăciunea. Fiindcă gravitaţia este expresia iubirii lui Dumnezeu în Creaţie, iar rugăciunea - cunoaşterea, recunoaşterea, recunoştinţa - dorinţa de apropiere şi de apropriere a iubirii absolute. Şi (parafrazând-o pe Rosa del Conte) nimeni altul nu a vorbit în literatura noastră ca Eminescu despre Absolut.
Iar acel vers de suflet, Eminescu l-a păstrat pentru sine.
A apărut postum. Se numea, simplu, "Rugăciune".
Patru din elementele constitutive ale universului: pământ, apă, foc, aer se smeresc prin fiinţa omului-colectivitate (implorarea ajutorului se face la persoana I plural) în faţa Sfintei Fecioare. Al V-lea element, imanent şi transcendent, este prezent în fiinţa Fecioarei ("Lumină dulce, clară"), dar susţine şi viaţa omului ("Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului..."). Cel ce se smereşte, va fi înălţat. Îngenuncherea cheamă înălţarea şi mântuirea , fiindcă deasupra "valul(ui) ce ne bântuie" steaua arătată din "neguri" este "Luceafărul mărilor", "Regină peste îngeri"... Şi abia aici limbajul arhaizant (de care se tot face uz până la abuz în diferite traduceri ale Psalmilor) este firesc: "Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri / Regină peste îngeri": armonia în "u" creează spaţiul sonor al mării, părând a se înălţa din profunzimile sufletului, iar lumina îndurării se revarsă peste plânsul omului, neostoit ca marea cea fără de odihnă. Rugăciunea se încheie cu imaginea luminii: pură, dulce, clară, apărută din negurile îngemănând pământul, apa, aerul, rămâne să vegheze: e privirea şi fiinţa celei pururea fecioară. Fără s-o spună explicit, imaginea Fecioarei este frumuseţea şi bunătatea însăşi. Fiindcă - oare ce poate fi în tot universul mai frumos şi mai bun decât lumina?
"Şi numele Fecioarei era Maria".
Să facem o clipă tăcere în zarva lumii: o clipă să privim zăpada şi cerul. Şi să ne privim sufletul. Apoi să privim în ochii celui de lângă noi. Adânc, până când vedem lumina - şi iubirea universului.
Şi să ne aducem aminte: "numele Fecioarei era Maria".
Să îngenunchem în faţa ei, cu sufletul neamului românesc.
Astăzi s-a născut Eminescu.
Dr. Ecaterina Hanganu
* * *
Textul poeziei "Rugăciune" de Mihai Eminescu poate fi citit la adresa:
http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/rugaciune.htm
