De ce ar fi nemurirea un blestem şi nu împlinirea visului dintotdeauna al omenirii?
Mama lui Mihail Eminescu1 ceruse de la cele trei zâne-ursitoare ieşite din tei să nu-i dea daruri trecătoare, "Dăruiţi-i lui ceva / Ce în lume nimenea / N-a avut şi n-o avea". Iar zâna a treia, care nu menise încă pruncului nou-născut, "Către mumă zice-aşa: / Ştii tu oare ce-ai cerut, ori ba? / Nici o ştii, nici n-o vei şti, / Dară eu voi împlini / Ce-ai cerut în ceasul sfânt / Sfânt în cer şi pe pământ" (...) şi anume: "Numai tu vei mai avea / Ce nu are nimenea / Că acum ţi-e dat de soartă / Viaţa fără moarte / Şi ţi-e dată tinereţe / Fără (de) bătrâneţe"2.
Şi aşa a fost.
Eminescu a fost ucis la 39 de ani - a murit tânăr: iată "tinereţea fără bătrâneţe".
Iar viaţa fără moarte? Nu există decât o singură viaţă: aceea a spiritului. Şi nu există decât o singură recunoaştere - aceea a poporului, fiindcă inima curată nu cunoaşte interese şi invidii. Eminescu este cunoscut şi iubit în poporul nostru înainte ca omul să înveţe să citească. Eminescu şi teiul său îl însoţesc pe român, oriunde s-ar afla, pe tot drumul vieţii. Iar atunci când porneşte spre veşnicie, tot melodii pe versurile lui Eminescu îl conduc - fiindcă românul trece în veşnicie cu acela care deja se află acolo, ca suflet al neamului românesc. Chiar dacă majoritatea nu cunosc decât poezia de iubire şi eventual au auzit de "Luceafărul", dar n-au ştiut niciodată că Eminescu şi-a pus viaţa chezaş pentru alipirea Ardealului3 - de fapt aceasta contează, fiindcă iubirea este aceea care înveşniceşte. Poporul ştie mai bine. Aşa că nu e de mirare că în fiecare an, la mormântul Veronicăi Micle de la mănăstirea Văratec, rânduri-rânduri vin să se închine - cui? "Sfintei" Veronica - aşa o numesc cei fără de carte, dar cu ştiinţa inimii.
O să vă întrebaţi, probabil, ce caută această notă comemorativă aici şi acum?! Acum - e justificată de aniversarea naşterii poetului. Aici? Tocmai aici lucrurile se aşază cu adevărat, fiindcă România este "grădina Maicii Domnului", iar iubirea lui Eminescu pentru Fecioara Maria a plăsmuit o nespus de frumoasă rugăciune4. De ce e puţin cunoscută? Fiindcă lucrurile de suflet se ţin în cămăruţa inimii, acolo unde numai tu, în cuget curat, intri să-l întâlneşti pe Dumnezeu, în viaţă şi în nesfârşire.
Şi atunci de ce nemurirea e un blestem?
Fiindcă interesele politice care au făcut să fie asasinat, l-au urmărit şi după moarte (bineînţeles, se schimbase între timp ... culoarea acelor interese): scos din şcoli, apoi învăţat trunchiat, blamat ca "nebun, alcoolic, sifilitic, retras în lumea poeziei, personalitate labilă" - iată ce se spunea despre un om puternic, cu o minte excepţional de lucidă, militând pentru adevăr şi dreptate pentru "facerea Daciei Mari" sub semnul lui "J(esus) CH(ristus) D(aco) R(omanorum)"5.
"Românului absolut", cum îl numea filosoful Petre Ţuţea pe M. Eminescu, i-a fost dat un destin pe măsura: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".
Şi nu fericirea.
Dar cine a spus vreodată că martirii ar avea parte de fericire altundeva decât în ceruri?!
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 În registrul baptismal numele lui era notat: Mihail Eminovici.
2 M. Eminescu, Literatura populară, ediţie critică îngrijită de D. Murăraşu - Ed. "Minerva", Bucureşti, 1977, pag.104 - fragment din "Ursitorile", în capitolul "Prelucrări. Imitaţii. Motive populare" (p. 89-116).
3 Motiv pentru care P.P. Carp, aflat la Viena, îi scria la 23 iunie 1883 lui Maiorescu sentinţa: "Mai potoliţi-l pe Eminescu", iar Maiorescu, cinci zile mai târziu, la 28 iunie 1883, îi înscena nebunia şi boala - niciodată dovedite prin documente medicale. Nu e lipsit de interes să aflăm că examenul psihiatric efectuat în cursul spitalizării sale (între noiembrie 1883 şi decembrie 1883) într-unul dintre renumitele sanatorii de la Viena, a ajuns la concluzia: Eminescu e sănătos.
4 "Rugăciune", poezie postumă - în "M. Eminescu, Opere alese", vol. II, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, ed. a II-a, Ed. "Minerva", Bucuresti, 1973, p. 386-387.
5 Cf. manuscrisul 2292, f. 38.r.
