Dincolo de metaforele noastre se ascunde adevărul pe care-l percepem rareori în toată amploarea sa. Poate tocmai de asta le folosim - fiindcă ne lipsesc cuvintele sau cuvintele sunt de prisos. Şi dacă există o metaforă care uneşte dintotdeauna omul cu sine însuşi, cu cei din jur, cu tot ceea ce există şi vedem sau nu vedem, aceea e imaginea care asociază trecerea timpului cu un fluviu.
Dar dacă mergem mai departe "pe firul apei", lucrurile deja se complică: dacă "timpul curge", atunci care sunt malurile sale? Şi spre ce curge? Cu ce viteză? Şi cine-l alimentează? Cine-l face să curgă? Şi unde se sfârşeşte? Dacă se sfârşeşte, înseamnă că are şi un început? Şi de fapt, ce este timpul? Ştiinţa nu răspunde la întrebare, fiindcă două noţiuni (spaţiul şi timpul) nu se pot defini reciproc una prin cealaltă. Şi nici a spune că "timpul e un cuib de energie care ne adăposteşte" nu rezolvă problema. Relativitatea restrânsă şterge noţiunea newtoniană a timpului care curge liniar şi uniform (mai uşor perceptibilă intuitiv) şi aşează în locul ei noţiunea de spaţiu-timp, ca un bloc care "nu curge deloc", dar prin care-şi face drum observatorul care ordonează evenimentele. Interesant, incitant, dar în totală contradicţie cu noţiunile de mecanică cuantică: aceasta imaginează o infinitate de posibilităţi "viitoare" din care este aleasă una singură, în raport de interacţiunile dintre particule. Pentru teoria relativităţii, trecutul, prezentul şi viitorul se confundă, ca şi când timpul n-ar exista deloc, iar pentru mecanica cuantică, există timpul - dar care?! Şi disputa continuă, atât pe plan ştiinţific, cât şi filosofic ("timp liniar", "spaţiu-timp", timp "fractal" organizat în unităţi repetitive descrise de geometria neeuclidiană şi caracterizate prin autosimilaritate, dimensiune etc. dar alcătuite... din ce?!; timp sacru, timp profan; timp circular şi eterna reîntoarcere, timp "spiral", iarăşi timp liniar, noi în timp şi noi în afara timpului... etc.) Unul din cercetătorii de mare renume în fizica actuală (CNRS: Marc Lachičze-Rey) a dat recent următorul răspuns: "Am putea găsi ceva în afara timpului care să fie răspunzător de apariţia timpului. Ar fi ceva speranţe ca de acum într-un secol să înţelegem mai bine ce e cu timpul".
Şi în tot acest... timp, enigma timpului era demult rezolvată.
Metaforic.
Şi nu se vede fiindcă prea o vede toată lumea.
Curgerea timpului este marcată de curgerea stelelor, de mişcarea de precesie, de aparenta rotaţie a bolţii cereşti... Soarele, Luna, aştrii răsar şi apun, răsar din nou... Dar o singură dată răsăritul a apărut în mijlocul cerului, adică s-a făcut văzut acolo unde e dintotdeauna: în centrul cerului, în centrul Creaţiei: "Răsăritul cel de Sus". Şi Soarele, şi Luna, şi aştrii răsar şi apun pe cer... deci oricum, undeva "sus" faţă de om. Dar răsar şi apun şi nimeni nu spune "ce răsărit frumos" şi nici "ce apus minunat" când Soarele e în mijlocul cerului. Fiindcă el răsare de la...răsărit şi nu "de sus", din mijlocul cerului.
Şi atunci, de ce "Răsăritul cel de sus?"
Cineva din părinţii Bisericii o compara pe Fecioara Maria cu un lac. Un lac perfect liniştit, care oglindeşte cerul (fiindcă altfel, la cea mai mică nelinişte, lacul nu mai oglindeşte nimic, ci doar propria tulburare). Un lac este alimentat "de ceva". Acel 'ceva" este, în cazul sfintei Fecioare, istoria. Într-însa, istoria se opreşte. Istoria este timpul. Timpul se opreşte în momentul naşterii lui Isus. "Lacul" reflectă imaginea cerului, în care se face văzut Isus. Deodată, în întregime.
Isus a distrus moartea fiindcă naşterea sa a oprit timpul. Astfel, Răsăritul său este fără apus. Şi este în întregime, deodată, fără creştere sau micşorare, în centrul cerului. Era singurul care putea s-o facă, fiindcă nu poate opri timpul decât acela care l-a şi creat, o dată cu tot ceea ce există (Sf. Augustin şi Stephen Hawking, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, se "întâlnesc" aici în concepţia identică asupra apariţiei timpului o dată cu creaţia). Timpul "oprit" de Isus este însă timpul păcatului. Or timpul păcatului este timpul mort, timpul morţii. Zămislită "fără de păcat", Fecioara Maria a oprit istoria păcatului. Isus, fără păcat, a oprit timpul păcatului. Şi a făcut să "răsară" timpul "cel de sus", adică timpul pur, fără păcat, timpul dinainte, cel al naşterii dintâi a omului.
Şi ne-a salvat nu "de la" moarte, ci "din" moarte.
...Şi iată şi ce era acel "ceva ce trebuie găsit în afara timpului care să ne facă să ne dăm seama de apariţia timpului" cum spunea fizicianul de la CNRS. Nu de acum într-un secol, cum estima el, nici într-o mie de ani, nici cine-ştie-când. Pur şi simplu, răspunsul era nu înainte cu un secol, ci în urmă cu două mii de ani: acolo, în braţele Fecioarei, într-o noapte rece. Poate că aici, în timpul nostru, tremura de frig şi plângea - fiindcă cel care ne-a făcut oaspeţi ai cerului, pentru totdeauna, nu mai găsise loc în casa de oaspeţi a unui sătuc nenorocit ...
Aşa cum nu găseşte loc nici în mintea noastră, atât de orgolioasă acum de propria-i (ne)ştiinţă...
Dar oare în inima noastră?!...
Dr. Ecaterina Hanganu
