Nu orice alergare şi vorbire sunt bune
Evanghelia şi prima lectură de astăzi ne vorbesc de spre: alergare şi vorbire. Astfel: femeile care au venit la mormântul lui Isus, au alergat la apostoli şi le-au vorbit despre Isus (cf. Mt 28,8); apostolii care au auzit vestirea femeilor şi apoi l-au întâlnit înviat, au alergat în mijlocul oamenilor şi au vorbit despre Isus (cf. Fap 2,14-32); Soldaţii au fost puşi de pază la mormânt, când au l-au văzut Învierea lui Isus, au alergat în cetate şi au vorbit despre înviere (cf. Mt 28,11); numai arhiereii şi bătrânii, după ce au auzit despre Învierea lui Isus, au alergat şi au vorbit şi ei, dar pentru a cumpăra conştiinţa soldaţilor, ca şi pe cea a lui Iuda (cf. Lc 22,5), au alergat să ţină sfat, să dea bani soldaţilor, să le cumpere tăcerea şi să lanseze o mare minciună, cum că Isus ar fi fost furat şi că nu ar fi înviat, spre paguba sufletească a multor iudei şi oameni (cf. Mt 28,13).
Din Liturgia Cuvântului de astăzi scoatem învăţătura că nu orice alergare şi vorbire a omului este bună.
Noi înşine ştim şi vedem că toţi oamenii din lume, aleargă şi vorbesc. Dar nu orice alergare şi vorbire a oamenilor este de la Dumnezeu. Dar nu toţi oamenii aleargă şi nu vorbesc, ca femeile sfinte şi ca apostolii, despre "lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" (Fap 2,11). De aceea alergarea şi vorbirea multor oameni nu au ca rezultat final pacea şi fericirea cea adevărată, aduse de Isus Cristos. Iar din această cauză mulţi oameni se obosesc şi trăiesc în zadar.
La această alergare şi vorbire bună, care au ca ţintă, pacea şi bucuria ce vin de la Dumnezeu, ne-au angajat la naşterea noastră, părinţii şi naşii noştri, care au vorbit în numele nostru lui Dumnezeu. Apoi la această alergare şi vorbire bună, ne-am angajat noi înşine, văzând marea iubirea a lui Dumnezeu pentru noi (cf. In 3,16), făcând-o prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi primirea sacramentelor de iniţiere. Astfel că la vremea copilăriei, multora dintre oameni le-a venit chiar ideea şi dorinţa de a se face preoţi sau măicuţe.
Dar crescând şi venind în contact cu lumea înşelătoare şi mai ales cu ocaziile de păcat, cu bunurile şi plăcerile înşelătoare, induse de diavol, am uitat prea repede de ţinta spre care am pornit şi despre obiectivul alergării şi vorbirii la care ne-am angajat.
Grecii antici au avut o campioană olimpică la alergări, pe Atalanta, care era vestită pentru iuţeala picioarelor sale şi pentru victoriile sale răsunătoare de la toate întrecerile la care a participat. Aşadar, fiind fecioară, a făgăduit să se căsătorească cu acela care o va întrece în alergare. Mulţi nobili au încercat fără să reuşească. Ea îi ajungea întotdeauna din urmă pe toţi concurenţii ei, după ce mai întâi le acorda un considerabil avans. Unul singur a izbutit să o întreacă şi să o ia de soţie, un infirm, un desfigurat şi un rău, care apoi a chinuit-o toată viaţa, Milanion, zis şi Ippomene, căruia Zeiţa Afrodita, un simbol al păcatului urât, i-a dăruit nişte mere de aur din Grădina Hesperidelor. În timpul cursei, acesta a lăsat să-i cadă merele una câte una. Atalanta, neputându-şi stăpâni pofta de aur, s-a oprit să culeagă merele de aur şi, în felul acesta a pierdut din timp şi teren şi a fost învinsă de acest olog rău şi desfigurat, lângă care a trebuit să-şi ducă zilele. A pornit în cucerirea unei victorii şi a fericirii, dar alergând după altceva, a pierdut totul.
Şi noi am pornit pe calea cea bună a mântuirii şi a vestirii lui Cristos, a vestirii lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu, dar ologul, răul şi desfiguratul iadului, satana, a venit şi ne-a presară pe cale amăgirile lui, bunurile şi plăcerile trecătoare, grijile şi ocupaţiile păguboase. Iar noi, uitând de cursa contra cronometru a fericirii cerului în care ne-am angajat, ne oprim pentru a le culege şi pentru a ne împovăra şi astfel pierdem cursa şi odată cu ea fericirea veşnică. De aceea Sfântul Paul ne spune: "Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi" (1Cor 9,24).
Viaţa omului este o alergare şi o vorbire continuă. Alergăm în stânga şi în dreapta, vorbim verzi şi uscate zi de zi. Alergăm după ceva care credem noi că de aduce fericirea, dar alergând pe un drum greşit, găsim numai durere şi necaz. Alergăm printre străini după o bucăţică de pâine mai albă, dar o găsim amară. Alergăm după mai mult confort, dar găsim durere şi boală. Alergăm după aprecierea altora, după un nume între oameni, după putere, dar găsim tocmai contrariul. Şi toate acestea până într-o zi când totul se încheie pe acest pământ şi abia atunci ne trezim şi ne pare rău că am alergat într-o direcţie greşită. Binele şi fericirea sperată nu le-am găsit, iar regretul a rămas. Să nu uităm că Isus însuşi a atenţionat-o serios pe Marta, atunci când se preocupa prea mult de cele materiale şi neglija cele veşnice. În schimb a lăudat-o pe Maria, care lăsând cele materiale, stătea şi asculta cuvântul (cf. Lc 10,41-42).
Ne-am abătut de la calea propusă pentru că am văzut că şi alţii au făcut la fel. Am vorbit cele rele şi nu cele bune şi frumoase, pentru că am văzut că şi alţii au făcut la fel. Dar noi nu trebuie să privim şi să-i urmăm pe cei răi, ci pe apostolii şi aleşii Domnului, care, aşa cum am văzut astăzi la sfintele lecturi, au alergat numai după Isus şi împărăţia cerurilor şi au vorbit numai despre cum să rămână în Isus şi să intre în împărăţia cerurilor.
Un exemplu din Pateric: Un frate mai tânăr l-a întrebat pe unul mai bătrân ce trebuie să facă atunci când vede că un călugăr lasă mănăstirea şi merge să-şi caute fericirea în lume? Atunci bătrânul i-a răspuns că trebuie să ia aminte la câinii care vânează iepuri; precum acolo câinele vânător, văzând un iepure, aleargă fără oprire până ce îl prinde, la fel să facă şi călugărul şi creştinul bun cu ţelul vieţii. Cât despre ceilalţi câini, care nu sunt vânători, care sunt imaginea călugărilor şi creştinilor fără ideal, aceştia aleargă numai pentru că văd pe alţii că aleargă, dar fără să ştie după ce aleargă; iar când câinele vânător a dispărut din ochii lor, se opresc şi se întorc la cuştile lor. Călugărul şi creştinul bun, asemenea câinelui vânător, nu caută la cei care s-au oprit şi s-au întors înapoi la cuştile lor, nici nu se sperie de prăpăstii şi de mărăcini, ci aleargă până ce îşi atinge ţinta, Isus şi împărăţia sa. Chiar dacă toţi s-ar opri şi s-ar întoarce înapoi, chiar dacă toate necazurile şi crucile ar apăsa pe umerii săi, creştinul bun îşi continuă drumul spre ţintă.
Şi încă o învăţătură din lecturile sfinte de astăzi: sărbătoarea iudaică de la Rusalii strângea la Ierusalim, an de an, o mulţime considerabilă de israeliţi risipiţi printre naţiuni. Şi această afluenţă de lume a fost pentru apostoli ocazia celei dintâi mari reuniuni de evanghelizare. Însă ce uimire pentru această mulţime! Fiecare îi auzea pe apostoli, în propria lui limbă, vorbind despre "lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" Şi cei care le vorbeau erau nişte "galileeni" fără carte (cf. Fap 4.13).
Asemenea lor, nici pentru noi nu este necesar să facem parte dintr-o elită specială, nici să fi făcut studii deosebite, pentru a deveni lucrător în lume, lucrător în ogorul Domnului. Dragostea şi supunerea faţă de Isus sunt suficiente pentru ca şi noi să devenim apostoli. Altfel am alergat şi am vorbit în zadar.
Cuvântul Domnului de astăzi ne întreabă după ce alergăm şi despre ce vorbim în familii şi în societatea oamenilor în care trăim şi lucrăm, în viaţa de fiecare zi.
Oare ne-am gândit vreodată că alergarea şi preocuparea noastră necontrolată după lucrurile şi plăcerile acestei lumi, că alergarea noastră prin locuri dubioase şi de păcat, iar apoi vorbirea noastră indecentă, sau numai pur pământească, sau numai zadarnică (cf. Mt 12,36), constituie:
1. o abandonarea scandaloasă a căii mântuirii pe care ne-au angajat părinţii, naşii şi preoţii la Botezul nostru şi pe care apoi ne-am angajat personal prin primirea celorlalte taine?
2. o mărturie mincinoasă în faţa celor dragi şi în faţa lumii în care trăim, căci că prin ele prezentăm lumii o imagine falsă despre Cristos şi despre speranţele creştine?; pentru că devenim o piatră de poticnire şi o pricină de cădere pentru cei în mijlocul cărora trăim?; pentru că ne arătăm la fel de răi, sau chiar mult mai răi decât arhiereii şi bătrânii poporului, despre care vorbeşte evanghelia de astăzi?
Să învăţăm şi să punem bine în practică toate aceste învăţături ale lecturilor de astăzi, spre folosul nostru şi al întregii comunităţi umane în mijlocul căreia trăim. Cristos a înviat!
Pr. Ioan Lungu
