Am putea începe numărând zilele: 25, 26, 27, 28 noiembrie...
A trecut o lună, nu-i aşa?!
De la ce?! - aţi putea întreba.
Am putea răspunde că "memoria ne joacă feste". Şi că, pe măsură ce trece timpul, un văl se aşterne peste asperităţi, îndulcindu-le sau acoperindu-le cu totul, ştergând contururile, estompând perspectiva, astfel încât evenimentele se pierd într-un fel de ceaţă roz-aurie într-un spaţiu lipsit de perspectiva timpului. Şi că o lege firească a duratei omeneşti face ca experienţele dureroase să fie aruncate undeva, în umbra subconştientului - iar de aici sunt activate sau nu, în raport de acelaşi comandament natural al supravieţuirii - şi asta doar ca să ne asigure propriul confort călduţ în viscolul evenimentelor. Sau - pur şi simplu - am aflat, am uitat, nu ne pasă! Gata!
Şi totuşi...
Există ceva peste care nu se poate trece. Şi acel "ceva" este rădăcina oricărui bine: recunoştinţa. Un sentiment "incomod" fiindcă face apel la dreptate - şi niciodată dreptatea nu a fost mai mult clamată, mai puţin acceptată şi atât de rar făcută ca în epoca deschisă de "Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului" şi stindardele însângerate pe care - culmea ironiei - scria: "Libertate, Egalitate, Fraternitate"...
Am uitat, nu-i aşa?! Atunci, haideţi să privim fotografia de mai jos: o mână. Exact, o mână! O mână făcută să aline, să susţină, să culeagă şi să ducă în cerul lui Dumnezeu, la fiecare sfântă Liturghie, intenţiile, dorinţele, visele, durerea şi bucuria, inima noastră însăşi, atunci când el rostea: "Sus inimile" şi fiecare răspundea: "Le avem la Domnul". O mână prin care roua Duhului Sfânt sfinţea darurile şi pe noi înşine, care susţinea potirul cu sângele Domnului şi frângea trupul lui Isus în sfânta ostie. O mână - acum ea însăşi frântă. Uitaţi-vă bine! Umbrele care se văd pe degete sunt sânge: vânătăi făcute prin lovire în timpul vieţii. Oasele rupte ale podului palmei dau nefireasca resfirare a degetelor. Antebraţul frânt, degetele frânte. Nu e un mulaj, nu e "vai, ce imagine bine realizată" - cum s-ar extazia cineva neatent şi cu gândul aiurea. "Christianus alter Christus", "Creştinul este un alt Cristos", spunea sfântul Augustin. Nu ne putem uita prea mult la mâna aceasta, nu-i aşa? Imaginea e cumplită, fiindcă ne face să "simţim" durerea în fiecare fibră dinaintea morţii. Atenţie, nu e un simbol, nu e un mulaj, nu e un desen! E o fotografie reală, de tip medicina legală, a unei realităţi crude. Şi e cumplită.
Nu ne putem uita... de aceea preferăm să uităm.
Sau s-o credem doar un mulaj, un simbol, orice altceva... numai că e reală, nu.
Şi nu a trecut decât o lună: 25, 26, 27, 28 noiembrie...
"Doi preoţi iezuiţi au fost ucişi în bătaie în plin centrul Moscovei. Corpurile lor au fost descoperite la 28 octombrie, dar asasinatele au avut loc la 25 şi, respectiv, 27 octombrie"...
Între timp, au fost ucişi alţi creştini, au fost canonizaţi alţi martiri, a fost Ziua Tuturor Sfinţilor şi ziua celor plecaţi la Domnul...
Dar în acelaşi timp, l-am sărbătorit pe Cristos Rege şi ne pregătim de Advent. "Tu, care eşti în mine mai mult decât mine, fă-mă prezent prezenţei tale". Şi ce poate fi mai "prezent" în faţa lui Dumnezeu decât sângele martirilor săi, care dă viaţă credinţei noastre şi care ne face prezenţi şi pe noi înşine, nu în "piaţa" consumismului, nu în areopagul tuturor îndoielilor, ci în certitudinea luminii divine?!
Vă mai amintiţi cum se numeau? Victor Betancourt Ruiz (42 de ani), SJ, preot, de cetăţenie ecuadoriană, reprezentant al profesorilor Institutului de Filozofie, Teologie şi Istorie "Sfântul Toma" din Moscova, şi Otto Messmer (47 de ani), SJ, preot, de cetăţenie rusă, provincial al iezuiţilor din Rusia. "Motivul crimei urmează să fie stabilit" - preciza comunicatul oficial. Dar criminalii?!
Mâna aceasta se odihneşte acum în Domnul. Dar conştiinţa noastră se poate odihni?
E mâna unuia din preoţii asasinaţi. Să mai privim o dată. Şi să ţinem minte!
"Christus vincit, Christus regnat, Christus, Christus imperat".
Dincolo de toate asasinatele, crimele, răzbunările oamenilor, dincolo de nepăsarea, neatenţia şi indolenţa noastră, dincolo de vorbele şi de tăcerea noastră, trecând prin însăşi inima, iubirea şi chiar prin sângele nostru - Christus, Christus IMPERAT!
Dr. Ecaterina Hanganu
