"Lumea are nevoie mai mult ca oricând de Inima lui Isus" (Sfântul papă Ioan Paul al II-lea)
În fiecare an, în vinerea a doua de după Sfânta Treime, din dorinţa Domnului şi după rânduiala, Bisericii, celebrăm Preasfânta Inimă a lui Isus şi prin ea celebrăm iubirea Preasfintei Treimi faţă de noi oamenii, iubire concretizată în jertfa lui Isus de pe Calvar, jertfă la care au participat cele trei persoane divine care nu pot fi despărţite şi nici separate în nici o lucrare.
Pentru că în decursul istoriei unii oameni, cum au fost, de exemplu, Cornelius Jansenius (1585-1638), episcop de d'Ypres, Belgia, şi cunoscut teolog catolic olandez, care susţinut de un grup de călugări în frunte cu Jean du Vergier de Hauranne (1581-1643), preotul şi abatele din Saint-Cyran, Franţa, aceştia parcă uitând şi neînţelegând iubirea Preasfintei Treimi de la Golgota, au început să-i înveţe pe oameni că Dumnezeu nu ar fi iubire şi îndurare, ci numai un Dumnezeu aspru şi sever. Şi cum era pericolul ca mulţi să cadă în rătăcirea lor, căci "erau tari cu limbile lor" (Ps 12,4), însuşi Isus i-a apărut sfintei Margareta-Maria Alacoque (1647-1690), un suflet credincios, vorbindu-i în vreo trei rânduri despre iubirea sa nemărginită faţă de oameni şi dându-i misiunea de a vorbi lumii întregi despre iubirea sa fără de margini faţă de toţi oamenii: "Mergeţi şi mântuiţi lumea, arătând tuturor inima mea rănită de iubire"
În ziua de 27 decembrie 1673, de sărbătoarea Sfântul Ioan Evanghelistul, în timp ce sfânta Margareta-Maria Alacoque (1647-1690) era îngenuncheată în adoraţie în faţa tabernacolului din capela mănăstirii "Vizitei Sfintei Maria" din Paray-le-Monial, Franţa, mănăstire fondată de către o fiică spirituală a sfântului Francisc de Sales, sfânta Ioana de Chantal, aceasta l-a văzut pe Isus ieşind din tabernacol şi, invitând-o să-şi plece capul la pieptul său, aşa cum a făcut-o apostolul Ioan la ultima cină (cf. In 13,23), i-a zis: "Inima mea este aşa de înflăcărată de iubire faţă de oameni încât, nemaiputând ţine în ea flăcările ei arzătoare, vreau să le răspândesc. Şi te-am ales pe tine, pentru a îndeplini acest mare plan al meu".
Apoi, la începutul anului 1674, sfânta Margareta-Maria Alacoque, fiind iarăşi în rugăciune de adoraţie în faţa tabernacolului, a văzut inima mântuitorului cufundată într-o mare de lumină, fiind înconjurată de o coroana de spini simbolizând rănile provocate de păcatele noastre şi având deasupra era o cruce înfiptă.
La a treia viziune, din acelaşi an 1674, Isus i-a spus confidentei sale Margareta-Maria Alacoque: "Iată inima care i-a iubit atât de mult pe oameni, încât n-a cruţat nimic, până la cea din urmă jertfă pentru ca să le arate iubirea sa; iar că răsplată nu primesc de la cea mai mare parte dintre oameni, decât nerecunoştinţă şi dispreţ, prin necuviinţele, sacrilegiile şi răceala lor faţă mine în acest sacrament al iubirii euharistice; iar acestea chiar şi din partea sufletelor consacrate".
Tot atunci, Isus, prin sfânta Margareta Maria Alacoque, a cerut autorităţilor Bisericii instituirea unei sărbători în onoarea Preasfintei sale Inimi, în prima zi de vineri de după octava solemnităţii Preasfântului Trup şi Sânge, din Joia Verde. Isus a adăugat: "Mergi la slujitorului meu, preotul Claudiu de la Colombiere (1641-1682) şi spune-i din partea mea, să facă tot posibilul pentru a institui această solemnitate şi să aducă bucurie inimii mele dumnezeieşti". Cerere a fost împlinită, iar noi astăzi celebrăm cu bucurie solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus.
După ce am văzut nişte date istorice referitoare la instituirea acestei solemnităţi, cum Isus a apărut declarându-şi iubirea sa divină faţă de toţi oamenii, să mergem acum la sfintele lecturi biblice ale solemnităţii, lecturi care o înfrumuseţează şi dau consistenţă.
Din pregătirea noastră creştină, din experienţa proprie şi în mod special din Biblie ştim că Dumnezeu este iubire (cf. 1In 4,8.16), ştim că Dumnezeu ne iubeşte nespus de mult (cf. In 3,16). Noi, oamenii, suntem selectivi în a-i iubi pe semenii noştri, căci îi iubim cu precădere pe cei care ne iubesc, pe cei care ne sunt simpatici şi binevoitori (cf. Lc 6,32). Însă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, este cu totul de altă natură. Dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni nu se arată în funcţie de meritele lor, ci porneşte din inima sa iubitoare şi milostivă faţă de toată creaţia. Această iubire gratuită şi nemeritată de oameni, Dumnezeu şi-a arătat-o încă de la creaţie, chiar înainte de a-i crea din ţărână, şi chiar după ce aceştia au păcătuit prin neascultare, promiţându-ne un mântuitor şi îngrijindu-se de salvarea lor (cf. Gen 3,15). Apoi, Dumnezeu şi-a arătat dragostea lui gratuită şi nemeritată faţă de vechiul său popor ales, Israelul, "cel mai mic dintre toate popoarele" (cf. Dt 7 7-8), dar şi cel mai încăpăţinat (cf. Dt 9,6), chiar când acesta pentru pâine s-a coborât singur în Egiptul sclaviei (cf. Gen 42,2). Pe acesta Dumnezeu l-a scos din sclavia în care a intrat singur, cu braţul său puternic şi prin multe minuni şi l-a purtat ca pe aripi de vultur în Ţara Canaanului, ţara libertăţii şi a bucuriei, ţară în care curge lapte şi miere, aşa cum frumos ne spune prima lectură (cf. Dt 7,6-11). Apoi, Dumnezeu şi-a arătat dragostea şi asupra noului popor ales, Biserica, prin faptul că, pe când oamenii erau fără putere, fără evlavie, păcătoşi şi vrăjmaşi cu Dumnezeu, el l-a trimis pe Isus, Fiul său, ca să ia asupra sa păcatele şi natura lor decăzută, să moară pentru ei la cruce şi apoi să învie spre mântuirea lor, aşa cum frumos ne arată cea de-a doua lectură de astăzi şi sfântul Paul (cf. 1In 4,7-16; Rom 5,6.8.10).
De aceea Biserica prin psalmul responsorial de astăzi, Psalmul 103, ne cheamă să ne înălţăm sufletul, mintea şi glasul, împreună cu regele David şi cu toţi credincioşii, pentru a-l binecuvânta pe Dumnezeu şi pentru a-i mulţumi pentru toate binefacerile sale fără număr, binefaceri materiale şi spirituale. Însă mai presus de toate darurile sale materiale, sufletele noastre sunt chemate să-l preamărească şi să-i mulţumească neîncetat lui Dumnezeu, pentru darurile spirituale, pentru iertarea păcatelor noastre (v. 3), căci dacă Dumnezeu ne-ar fi dat ceea ce meritam, atunci demult partea noastră ar fi fost pedeapsa cea veşnică (v. 10). Dar acum el a îndepărtat de la noi toate aceste păcate (v. 12); ba mai mult: le-a aruncat la spatele lui (cf. Is 38,17), le-a risipit ca pe un nor (cf. Is 44,22), le-a aruncat în adâncurile mării (cf. Mih 7,19) şi nu-şi va mai aduce aminte niciodată de ele (cf. Is 43,25; Evr 10,17). Astfel bunătatea lui Dumnezeu se revarsă peste noi fără limite (cf. Is 55.7-9) şi nu mai este loc de nici o teamă, căci, în locul veşmintelor sufleteşti pătate, am primit altele albe ca zăpada (cf. Is 1,18; Ap 7,9). Oare ne mai putem îndoi de dragostea lui Dumnezeu pentru noi şi să spunem că este aspru şi sever?
Dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi oameni mai este ilustrată astăzi, în solemnitatea Sfintei Inimi a lui Isus, şi prin imaginea păstorului bun care după ce îşi cunoaşte fiecare oiţă după nume şi după trebuinţe; după ce îşi hrăneşte şi îşi adapă fiecare oiţă la cele mai bune păşuni şi la cele mai limpezi izvoare; după ce merge după fiecare oiţă, după ce apără fiecare oiţă de intemperii, primejdii, hoţi şi lupi; după ce poartă pe fiecare oiţă în braţe, o vindecă şi îi poartă de grijă; în final Isus îşi dă şi viaţa pentru fiecare dintre ele, pentru a le procura mântuirea şi viaţa veşnică (cf. In 10,1-42).
În cetăţile Galileii, Domnul Isus a făcut cele mai multe dintre minunile sale izvorâte din dragoste şi milă (cf. Mt 9,36; 11,20); însă, aşa cum profeţise mai demult Isaia, inimile multora dintre locuitorii lor au rămas închise: "Cine a crezut în ceea ce ni se vestise şi cui i s-a descoperit braţul Domnului?" (Is 53,1). Domnul Isus dă totuşi un răspuns la această întrebare, lăudându-l pe Tatăl, zicând: "Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici" (cf. Mt 11, 25). Apoi, întorcându-se spre oameni, i-a chemat: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28)
Venind lângă Isus, vom găsi două lucruri în aparenţă contradictorii: odihna şi jugul (cf. Mt 11,29). Jugul care simbolizează ascultarea şi lucrarea. Jugul Domnului, faţă de jugul lumii şi păcatului, este dulce şi uşor. Pentru Isus, jugul era reprezentat de voia Tatălui său, iar împlinirea acestei voi îi umplea fiinţa de desfătare. Cel ce vine la Isus şi la voia lui Dumnezeu schimbă oboseala şi povara păcatului cu jertfa de bunăvoie al dragostei.
Să venim la Isus cu încredere de copil, pentru că nimeni altul nu ni-l poate descoperi pe Tatăl, decât el. Şi venind la Isus să învăţam şi să primim de la el puterea de a fi blânzi şi smeriţi cu inima, căci numai aşa se poate împlini voinţa lui Dumnezeu şi numai aşa se poate intra în cer (cf. Mt 11,28-29; Ef 4,20-21). De aceea, Isus a spus asta chiar de la începutul misiunii sale: "Fericiţi cei blânzi" (cf. Mt 5,5).
Mergem pentru câteva gânduri la a doua lectura de astăzi, unde ni se aminteşte: "Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit mai întâi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1In 4,10). Iar primul semn al dragostei noastre faţă de Dumnezeu, este ascultarea de poruncile sale: "Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele" (In 14,15). Cine are poruncile mele şi le păzeşte acela mă iubeşte; şi cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu. Eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui" (In 14,21).
Şi care sunt poruncile inimii lui Isus, ale acelei inimi a cărei iubire gratuită şi nemeritată este ca soarele care răsare peste buni şi peste cei răi, este ca ploaia care cade peste drepţi şi nedrepţi (cf. Mt 5,45)? Prima dintre poruncile solemnităţii de astăzi este cea dată de Isus sfintei Margareta-Maria Alacoque: "Mergeţi şi mântuiţi lumea, arătând tuturor oamenilor inima mea rănită de iubire pentru ei!"
Isus ne descoperă astăzi, în promisiunile inimii sale făcute nouă prin sfânta Margareta Maria Alacoque, câteva dintre modalităţile de a arăta lumii inima lui rănită din dragoste pentru ea; în primul rând apropierea de masa lui sfântă a altarului pentru a primi sfânta împărtăşanie, unde el ne-a lăsat în "pâine şi vin", toată iubirea sa de la creaţie şi până la a doua sa venire. De aceea, el ne-a promis prin sfânta. Margareta Maria Alacoque: "Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vineri a lunii, le promit harul statorniciei în bine până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, inima mea le va fi scăpare sigură". Apoi urmează răspândire devoţiunii inimii lui Isus şi a faptelor măreţe făcute de Dumnezeu pentru noi; expunerea icoanei inimii lui Isus în casele şi inimile noastre. Toate aceste şi multe alte promisiuni cu daruri speciale în frunte cu statornicia în bine până la sfârşit şi primirea ultimelor sacramente.
Când eram preot tânăr am auzit la o predică un exemplu referitor la "Marea promisiune", un exemplu pe care l-am repetat de multe ori de atunci când mi s-a părut potrivit. Iată-l: Un tânăr cât a fost în liceu, împreună cu un coleg, au făcut cu sinceritate "Cele 9 Vineri I, la rând", în cinstea preasfintei inimi a lui Isus, spovedindu-se şi împărtăşindu-se. Terminând şcoala şi ajungând funcţionar la o bancă din Italia de Nord, tânărul a uitat curând evlavia către preasfânta inimă a lui Isus, dar şi viaţa frumoasă de creştin. Nu după mult timp a fost dat afară din serviciu pentru rea purtare. Atunci a plecat şi s-a angajat camerist la un hotel in Anglia. Aici a continuat cu viaţa urâtă, destrăbălată şi cu alcool. Cheltuia mai mult decât câştiga. Viaţa de abuzuri de tot felul i-a adus tuberculoza. La 23 de ani a trebuit să revină în localitatea natală. Boala se agrava pe zi ce trecea şi a ajuns un prag de moarte. Colegul care a fost cu el la "Cele 9 Vineri I la rând", a venit la el şi l-a sfătuit, să cheme preotul pentru a-l pregăti pentru marea trecere. Dar el l-a refuzat şi l-a dat afară. Atunci colegul i-a spus: "Să ştii că asta va fi pentru prima dată când Isus nu-şi va împlini marea făgăduinţă!" "Ce vrei să spui cu asta?", a reluat bolnavul. "Nu-ţi aminteşti de «Primele 9 Vineri I la rând», şi de «marea făgăduinţă», că cei care se spovedesc şi se împărtăşesc, vor avea o moarte bună, în har? Iar tu acum te opui preasfintei inimi a lui Isus?" Imediat lacrimile au început să-i curgă din ochi şi s-a potolit. Apoi i-a zis prietenului să nu-l părăsească, ci să-l ajute, chemând preotul. S-a spovedit şi s-a împărtăşit atunci, şi încă de alte două ori, şi apoi a murit în pace, la 4 ianuarie 1912.
Preasfântă inimă a lui Isus, miluieşte-ne pe noi!
Pr. Ioan Lungu
