"Toţi regii se vor prosterna înaintea lui, toate popoarele îl vor sluji" (Ps 72,11).
Avem astăzi solemnitatea "Bobotezei", o solemnitate veche în Biserică, o solemnitate compusă din trei momente: vizita magilor la Betleem, Botezul lui Isus în râul Iordan şi începutul minunilor lui Isus la Cana Galileei. Toate acestea sunt epifanii ale divinităţii lui Isus. Pe toate aceste trei momente din viaţa lui Isus le celebrăm în ziua de astăzi. Iată câteva fragmente dintr-un imn creştin de la începutul Bisericii, care explică această întreită solemnitate de astăzi: "Cinstim o zi sfântă, împodobită cu trei minuni: astăzi steaua i-a călăuzit pe magi la pruncul din iesle; astăzi apa a fost preschimbată în vin pentru nuntă; astăzi Cristos a voit să fie botezat de Ioan în Iordan, pentru mântuirea noastră". Şi iarăşi: "Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin".
Deşi celebrăm trei momente într-unul singur, totuşi Biserica Catolică dă importanţă fiecărui moment din această solemnitate compusă şi le celebrează separat, pentru că diferite şi importante sunt învăţăturile lor. De aceea, astăzi vom medita numai despre vizita magilor la Betleem, urmând ca la celelalte două momente să ne oprim în duminicile care urmează.
După cum ştim din sfintele Scripturi, naşterea Mântuitorului Isus în lume a fost promisă nu numai poporului ales al lui Dumnezeu, ci a fost promisă şi păgânilor, căci iată ce s-a vestit: "Să strălucească lumina din întuneric" (Gen 1,3). "Neamurile vor umbla în lumina ta şi regii în strălucirea zorilor tale. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţi se adună şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe" (Is 60,3-4). Şi iarăşi: "Toţi regii se vor prosterna înaintea lui, toate popoarele îl vor sluji" (Ps 72,11).
Evanghelia de astăzi dă mărturie despre împlinirea acestor profeţii şi despre împlinirea aşteptării popoarelor în ceea ce îl priveşte pe Isus şi mântuirea sa. Căci astăzi, prin prezenţa lângă Isus a lui Iosif şi Maria, membrii cei mai marcanţi ai poporului ales, şi apoi prin prezenţa lângă Isus a magilor păgâni din Răsărit se împlinesc profeţiile referitoare la vestirea mântuirii universale a tuturor oamenilor.
În altă ordine de idei, analizând cuvintele evangheliei de astăzi referitoare la vizita magilor la Ierusalim şi Betleem: "Iată că au ajuns la Ierusalim nişte magi din Răsărit şi întrebau, spunând: «Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm»" (Mt 2,1-2), spunem că sfântul Matei pune alături două personaje a acelor timpuri: "regele Irod" şi "regele iudeilor". "Unde este regele de curând născut al iudeilor?" Această întrebare l-a tulburat mult pe bănuitorul rege Irod, un idumeu, ajuns ilegal pe tronul lui Israel.
Se ştie, din istorie, că regele Irod a trăit toată viaţa obsedat de teama de a-şi pierde puterea, că vedea comploturi peste tot, că şi-a petrecut viaţa numai în "fortăreţe" şi că a poruncit să fie ucişi cei trei fii ai lui, soacra lui şi chiar propria lui soţie, Marianne, cu ajutorul căreia a ajuns pe tronul iudeilor.
Semnificaţia pe care Matei o dă acestui titlu de "Rege al iudeilor" este foarte importantă, căci împărăţia cerurilor va fi una dintre temele favorite ale Evangheliei sale. Matei, chiar de la începutul evangheliei sale, îl anunţă pe Regele acestei împărăţii a cerurilor şi spune că este Pruncuşorul Isus. Matei, chiar din prima pagină a evangheliei sale, pune în faţă o coroană regală şi o întrebare: Cine este în realitate "regele iudeilor" şi cui îi aparţine de drept coroana? Lui Isus sau lui Irod? Abia în ultima pagină a evangheliei sale Matei va lămuri definitiv problema, arătându-l pe Isus ca unicul "rege al iudeilor" şi unicul rege al întregului univers căruia îi aparţine coroana regală (lăsată pentru puţin timp). "Isus este regele iudeilor", va spune Pilat (Mt 27,37). Da, Isus este Regele iudeilor şi regele iubirii pentru că a suferit şi a murit pentru mântuirea celor mulţi. Dar, mai ales Isus este rege pentru că murind a înviat din morţi şi astfel a putut să împărtăşească mântuirea sa tuturor celor care o aşteptau. Sutaşul, un păgân, a exclamat: "Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!" (Mt 27,54).
Dar împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta. De aceea, aici, pe pământ el nu a venit ca "să fie slujit, ci ca să slujească şi să mântuiască lumea" (Mt 20,26). De aceea, aici pe pământ nu are armată de îngeri, ci armată de apostoli şi martiri vestitori ai mântuirii sale (cf. Mt 26,53). De aceea, aici pe pământ Isus le cere prietenilor săi să nu stăpânească, ci să se facă slujitorii evangheliei mântuirii (Mt 20,25 26; Ef 1,13). De aceea, pentru a putea domni împreună cu el în veşnica şi fericita lui împărăţie din ceruri, trebuie să mergem pe urmele lui: ale dezlipirii, ale umilinţei şi ale jertfei de sine. Iată că împărăţia şi regalitatea lui Isus nu seamănă cu nimic cu cea a lui Irod sau de ceea ce se temea Irod.
Magii veniţi din Răsărit sunt primii dintre păgânii care aşteptau mântuirea promisă şi pe care au găsit-o în persoana Pruncului Isus. Magii au fost primii care au crezut în dumnezeirea Pruncului Isus. Magii, au fost primii care au crezut în împărăţia lui veşnică a lui Isus, care nu este din lumea aceasta. Magii au fost primii oameni care s-au bucurat în credinţă de mântuirea adusă de Isus şi i-au oferit daruri de: aur, tămâie şi smirnă, daruri prin care i-au recunoscut regalitatea, mesianitatea şi mântuirea adusă.
Magii sunt începutul acelei liste nesfârşite de oameni care umblau în întuneric şi care au văzut lumina mântuirii, căci un copil ni s-a născut şi un fiu ni s-a dat" (Is 9,1 5). Magii sunt începutul listei fără de sfârşit a oamenilor mântuiţi, arătaţi de prima lectură de astăzi: "O mulţime de cămile te vor acoperi, dromaderii din Madian şi din Efa. Toţi oamenii din Saba vor veni, aducând aur şi tămâie, proclamând laudele Domnului" (Is 60,1.6). Magii sunt începutul listei de mântuiţi dintre popoarele păgâne, despre care Isus însuşi a spus: "Vor veni de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Abraham" (Mt 8,11).
Să spunem ceva şi despre steaua care i-a condus pe magi până la Betleem. Odinioară Dumnezeu a anunţat apropierea timpului mântuirii prin apariţia unei stele luminoase în întunericul lumii (cf. Num 24,17; Is 60,3). Acea stea, probabil o "supernova", ce apare la un timp anume, avea să fie simbolul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care va răsări ca o lumină în noaptea lumii. Vorbind despre steaua care le-a strălucit magilor, trebuie să spunem că este simbolul lui Isus: "noua lumină a strălucirii divine" (cf. 1In 2,8), "soarele care răsare din înălţimi" (cf. Lc 1,78); "Lumina lumii" (cf. In 8,12) şi "steaua de dimineaţă a mântuirii" (2Pt 1,19). Numai noul popor al lui Dumnezeu, popor format din toate popoarele lumii, din evrei şi păgâni, îl vor căuta, îl vor vedea, îl vor recunoaşte şi îl vor primi pe Isus ca mântuitor (cf. Fap 4,12).
Steaua de la Betleem a fost o stea mereu în mişcare. Ea a mers înaintea magilor de-a lungul întregului lor drum luminându-le calea spre Cristos. Minunea cea mai mare de la Betleem este că magii au fost transformaţi în stele strălucitoare ale lui Isus Cristos, luminând la rândul lor drumul lor multor oameni spre mântuirea lui Cristos. Asemenea lui Isus, magii au umblat din loc în loc făcând bine şi predicând oamenilor vestea cea bună (cf. Fap 10,38). Ba chiar au devenit martiri ai evangheliei, după cum spune Tradiţia. Apostolii şi primii creştini au mers şi ei din loc în loc, căci au primit misiunea de a merge în lumea întreagă şi de a predica evanghelia mântuirii (cf. Fap 1,8; 8,4). Noi, creştinii de astăzi şi din toate timpurile, am primit misiunea de a continua vestirea mântuirii lui Isus, începută de îngeri, păstori, magi, apostoli şi primii ucenici (cf. Mc 16,15).
Mai exact, noi, creştinii din toate timpurile şi locurile, trebuie să fim: lumina păstorilor, steaua magilor şi lumina lui Cristos în lume. Concret noi trebuie să fim stelele aprinse de Dumnezeu în lumea în care trăim. Noi trebuie să luminăm lumea cu: steaua predicării, steaua dragostei, steaua ospitalităţii, steaua solidarităţii, steaua compătimirii, steaua care merge spre ceilalţi.
De aceea, în solemnitatea Epifaniei, ziua în care steaua cerească i-a călăuzit pe magi la Betleem, iar magii au devenit primele stele luminoase în întunericul lumii, Biserica obişnuieşte în această zi să-şi trimită misionarii în lumea întreagă şi să le înmâneze Cartea evangheliei şi Crucea misionară. Tot în solemnitatea Epifaniei, Biserica îi reînvesteşte pe toţi fiii ei cu vocaţia lor misionară primită încă la Botez, îi reînvesteşte cu vocaţia de a vesti prin iubire evanghelia la toată făptura, începând din propria familie şi cu cei de lângă ei.
Într-un sat musulman, o mâna de oameni au devenit creştini. Automat au fost excluşi din societate. Bărbaţii nu mai aveau voie să şadă şi să fumeze alături de ceilalţi, femeile nu mai aveau permisiunea să ia apă de la fântâna satului. Atunci noiii creştini au făcut ei înşişi o fântână. După câtva timp fântână satului a secat. Creştinii i-au invitat pe musulmani să vină şi să ia apă de la fântâna lor. Iar pe căsuţele lor au montat plăcute pe care scria: "Aici locuiesc creştini". Oricine trebuia să ştie că într-o casă creştină poate afla ajutor.
Era odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar şi o turmă de oi. Băiatul care îi păzea oile avea un căţel, o flanea de lână, un toiag şi un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig şi băiatul îngheţa. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. "Pot să mă încălzesc puţin în casă ta?", îl întreba băiatul pe stăpân. "Nu pot să împart căldura mea cu tine, căci lemnele sunt scumpe", spuse omul şi-l lasă pe băiat să stea afară în frig. Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: "Ce fel de stea este asta?", se gândi el. Numaidecât lua toiagul şi lampa şi porni la drum. "Fără acest băiat, nici eu nu rămân", spuse căţelul şi merse pe urmele lui. "Fără acest căţel, nici noi nu rămânem", spuseră oiţele şi porniră pe urmele lui. "Fără aceste oi, nici eu nu rămân", spuse măgarul şi merse pe urmele lor. "Fără măgar, nici eu nu rămân", spuse vaca şi merse pe urmele lui. "Fără această vacă, nici eu nu rămân", spuse boul şi porni pe urmele ei.
"De ce este aşa de mare linişte!?", se gândi stăpânul care stătea la căldură lângă sobă. Strigă după băiat, dar nu primi nici un răspuns. Merse în grajd, însă grajdul era gol. Se uită în staul, dar oiţele nu mai erau acolo. "Băiatul a fugit şi a furat toate animalele mele", strigă stăpânul, când descoperi urme în zăpadă. Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au acoperit imediat. Apoi se lasă un viscol puternic care suflă în acel loc. Acum nu mai ştia în ce direcţie s-o apuce. Înainta din ce în ce mai greu. "Nu mai pot avansa!", spuse el gâfâind şi strigând după ajutor.
Atunci viscolul se potoli, ninsoarea înceta şi omul observă o stea mare pe cer. "Ce stea o fi asta?", se întreba el. Steaua stătea deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când deschise uşa, zări oile, măgarul, vaca, boul, căţelul şi pe băiatul pe care îi caută. Erau adunaţi în jurul unei iesle. În iesle stătea un copil. Acesta îi zâmbi, ca şi cum pe el îl aştepta. "Sunt salvat!", spuse omul şi îngenunche înaintea ieslei lângă băiat. Dimineaţă următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul şi căţelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig. "Vino în casă, îi spuse stăpânul băiatului. Acum am suficiente lemne. Vreau să împart căldura mea cu tine".
Vino în casă, vreau să împart căldura mea cu tine, a spus Dumnezeu omului căzut în păcat şi l-a trimis la el pe Isus prin puterea Duhului Sfânt. Vino în casă, vreau să împart căldura mea cu tine, a spus Isus omului căzut în moarte după ce l-a mântuit la cruce. Vino în casă, vreau să împart căldura mea cu tine, a spus Biserica către orice om al acestui pământ şi i-a trimis apostoli şi ne-a trimis şi pe noi, creştinii, ca să le predicăm Evanghelia (cf. Mc 16,15).
L-am primit pe Isus şi lumina mântuirii lui. De acum înainte trebuie să avem grijă ceea ce facem cu Isus şi cu lumina mântuirii lui. La începutul Evangheliei sale, sfântul apostol şi evanghelist Ioan se lamenta că mulţi dintre evreii cărora le-a fost vestită şi trimisă cel dintâi evanghelia mântuirii nu s-au arătat interesaţi de Isus, l-au refuzat pe Isus şi mântuirea lui (In 1,4-5.10-11), ba chiar l-au ucis.
Apoi, spre finalul misiunii lui Isus, acelaşi sfânt apostol Ioan a redat bucuria lui Isus şi a lui, căci venind nişte greci ca să-l caute, Isus a exclamat fericit: "A sosit ceasul ca Fiul omului să fie preamărit. Părinte, preamăreşte numele tău!" În acel moment s-a auzit glasul Tatălui ceresc: "L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări" (In 12,20-28). Sfântul Paul, care recunoaşte că a primit misiunea de a duce evanghelia şi viaţa veşnică la toate popoarele şi că păgânii sunt împreună moştenitori cu noi (cf. Ef 3,2.6), spune că mulţi păgâni din Tesalonic l-au primit bine pe Isus şi mântuirea lui (1Tes 1,5-10), adeverind cuvântul: "Celor ce l-au primit le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu" (In 1,12).
Declaraţia conciliară "Dignitatis humanae" spune că, pentru a se supune poruncii divine, "Învăţaţi toate neamurile" (Mt 28,19), Biserica trebuie să lucreze cu neobosită grijă, astfel încât "cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic şi să fie preamărit" (2Tes 3,1). Aşadar Biserica cere insistent ca fiii săi "mai întâi de toate să înalţe cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii. Acest lucru este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,1-4; DH 2,14).
Aproape o sută de copii se adunaseră la o biserică dintr-un sat de şes din Norvegia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu văzuseră o biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o discuţie cu copiii. Prima sa întrebare, una foarte uşoară, ca să spargă gheaţă, a fost: "Cum se numeşte casă în care ne aflăm?" Toţi strigară: "Biserică". "Şi de ce avem nevoie de un asemenea lăcaş care se numeşte biserică?" Mai multe mânuţe erau ridicate. Un băieţel răspunse: "Pentru edificare". Episcopul se bucură nespus. El întreba: "Dar dacă tu spui «edificare», înseamnă atunci că aici în biserică există ceva ce trebuie construit, edificat?" Băieţelul nu a zăbovit să răspundă: "Trebuie să construim viaţă veşnică în inimile oamenilor". Cum spunea şi Conciliul: "Oamenii auzind să creadă, crezând să spere, sperând să iubească, iubind să slujească şi astfel să se mântuiască" (DV 1).
Pr. Ioan Lungu
