A venit Crăciunul să ne mângâie surghiunul
Cu aceste cuvinte dintr-un colind popular vă întâmpin în această sfântă noapte de Crăciun, când îngerii şi sfinţii ne vestesc din partea lui Dumnezeu: "Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul" (Lc 2,10-11). Într-adevăr, în această noapte "harul lui Dumnezeu s-a arătat" (cf. Tit 2,11-14).
Episcopul nostru de Iaşi, Petru Gherghel, chiar de la începutul Scrisorii sale pastorale de Crăciun din anul acesta 2016, ne invită "Să nu uităm că «Dumnezeu este iubire» (1In 4,8) şi că prin iubirea lui au apărut toate cele din cer şi cele de pe pământ şi, mai ales, omul, fiinţă înzestrată cu toate calităţile intelectuale şi spirituale corespunzătoare, aşezat însă într-un trup fragil şi supus greşelilor, chiar de la început, din grădina Edenului, atunci când primii părinţi au mâncat din pomul oprit. Să nu uităm că Dumnezeu, care este «bogat în îndurare» (Ef 2,4), a continuat să-l caute pe om şi să-i arate marea sa milostivire, promiţând un răscumpărător (cf. Gen 3,14). De atunci omul căzut în păcat aşteaptă această promisiune, suspinând după iertare şi reconciliere".
Şi continuă Preasfinţitul nostru episcop Petru Gherghel, spunând: "Adventul pe care l-am parcurs cu îndreptăţită speranţă ne-a făcut să descoperim suspinul omului după izbăvire, suspin exprimat în atâtea forme de către profeţi: «Coborâţi, cerurilor, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul» (Is 45,8); «Vino, Doamne! Vino şi nu întârzia»".
Iată că după atâta plâns şi rugăciune, în noaptea sfântă a primului Crăciun cerurile s-au deschis şi au revărsat roua lor de sus, dăruindu-ni-l pe Mântuitorul mult dorit. Iată că, după promisiune, lumina naşterii mântuitorului nostru Isus Cristos a răsărit peste noi care zăceam în întuneric şi în umbra morţii. Atunci "jugul care ne apăsa, toiagul care ne lovea spinarea şi biciul care ne asuprea au fost sfărâmate. Căci un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă; semnul puterii este pe umerii lui" (cf. Is 9,2-4.6).
Ce taină de nepătruns: Isus care ţine toate lucrurile este ţinut de oameni în braţe. Isus care l-a legat pe diavol este înfăşat în scutece mici şi legat cu cingători. Isus care are bogăţia comorii veşnice a venit să rabde o lucie sărăcie, pentru ca noi să ne îmbogăţim. Isus care este viaţa a venit să moară ca noi să trăim. La cruce s-au întâlnit într-o singură acţiune dragostea lui Dumnezeu faţă de om şi ura omului contra lui Dumnezeu. Acolo suliţa, care a străpuns coasta mântuitorului care murise, a făcut să curgă sânge pentru ispăşire şi apă pentru curăţire.
Deşi numai în paradis vom înţelege cu adevărat ce a însemnat naşterea lui Isus pentru noi, căci aşa cum spunea un suflet pios: "Deşi meditez de mai mulţi ani la evenimentul minunat al Crăciunului, nu am trecut cu reflecţia mea dincolo de «paiele» pe care s-a născut Isus şi mi-ar mai trebui încă ani fără număr pentru a aprofunda misterul Crăciunului, pe care de altfel nu-l voi pătrunde decât în veşnicie", totuşi, Biserica caută să ne facă să pătrundem din misterul Crăciunului atât cât să ne fie suficient pentru a ajunge la mântuire, celebrând în acest sens trei sfinte Liturghii de Crăciun: 1. Liturghia de noapte în care ne vorbeşte mai mult despre naşterea Cuvântului veşnic din sânul de splendoare al Tatălui. 2. Liturghia din zori unde ne vorbeşte mai mult pe aspectul umil şi jertfelnic al întrupării lui Isus. 3. Liturghia de zi, unde ne vorbeşte despre revenirea glorioasă a lui Isus pentru a ne lua în cer.
De aceea şi noi, conformându-ne planului liturgic al Bisericii pentru Crăciun, la această sfântă Liturghie din noaptea Crăciunului vom medita în primul rând despre naşterea Cuvântului veşnic din sânul de splendoare a Tatălui. La această meditaţie ne ajută şi antifona de la intrare de la această sfântă Liturghie de noapte, care ne spune: "Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la apogeul ei, atunci, cuvântul tău, Doamne, a coborât din ceruri, de pe tronul său regesc" (Înţ 18,14-15).
Prima sfântă Liturghie de Crăciun se celebrează noaptea, pentru a înţelege mai bine starea de noapte şi de întuneric în care ne-a adus păcatul, pentru a înţelege mai bine că atunci când totul părea pierdut din cauza păcatului şi când nicio speranţă de scăpare părea să nu vină de nicăieri; când noaptea înstrăinării şi a dureri oamenilor ajunsese la culme, iată că Isus, cuvântul Tatălui ceresc, ca o lumină binefăcătoare, a coborât din ceruri, de pe tronul său regesc, şi a venit la noi ca să ne aline şi să ne mântuiască. De aceea şi colindul popular spune: "A venit Crăciunul să ne mângâie surghiunul".
Sfântul Ioan din Damasc (676-749) vorbeşte despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc. "Când s-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, el a venit la toată lumea ca o primăvară veselitoare şi a întors-o către înnoire. Căci, născându-se, Domnul Isus ne-a izbăvit din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii şi ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupra sa chipul şi păcatul nostru şi l-a înnoit în sine".
Poetul Ioan Alexandru (1941-2000), cel născut într-o zi de Crăciun, obişnuia să spună copiilor săi: "Dumnezeu ne-a creat prinţi şi prinţese ca să domnim împreună cu el în paradisul său". Aşa ne spun de altfel şi basmele populare şi colindele creştine inspirate de Scripturi, care se aclamă în acest timp. Dar s-a întâmplat ceva rău, s-a întâmplat că a venit diavolul şi prin atragerea în păcat ne-a transformat în "hornari şi cenuşărese", ba mai mult, în sclavi şi sclave, în întemniţaţi şi întemniţate în cel mai greu întuneric; căci păcatul a fost şi este cel mai adânc întuneric din univers, cea mai mare catastrofă din univers, cel mai mare rău din univers, cea mai grea povară din univers, cea mai mare dramă din univers, cea mai mare crimă din univers, cea mai adâncă cădere din univers, de unde nici un efort uman sau îngeresc nu ne putea salva.
Singurul care ne mai putea salva din această stare de cădere era Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu, înduplecat de plânsul nostru rugător şi de rugăciunea îngerilor buni, a făcut cel mai sublim act de iubire şi cea mai mare jertfă din univers, adică l-a trimis pe Fiul său în lume şi l-a dat ca jertfă la cruce pentru toţi oamenii căzuţi în păcat ca să-i mântuiască. De aceea sfântul Luca, în genealogia lui Isus, parcurgând în ordine inversă gradele succesiunii, merge până la capătul neamului omenesc, Adam, pentru a ne arăta că Isus, venind în lume ca noul Adam, şi-a asumat natura noastră afectată de păcat pentru a o regenera şi a o mântui (cf. Lc 3,23-38).
Sfântul episcop Irineu din Lyon (130-202) spune: "Fiul lui Dumnezeu a coborât într-un trup asemănător păcatului (cf. Rom 8,3), mai întâi, ca să condamne păcatul şi, după ce l-a condamnat, să-l arunce afară din trup; apoi, ca să-l provoace pe om să-i devină asemenea, adică să devină capabil de Tatăl" (cf. Împotriva ereziilor, Cartea 3,20).
De aceea abia acum înţelegem de ce în acest timp de Crăciun ni se repetă des cuvintele Scripturii: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). De aceea, abia acum înţelegem de ce însuşi Isus ne spune: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ce vă poruncesc" (In 15,13-14). De aceea, acum înţelegem mai bine de ce sfântul Paul în lectura a doua din această noapte preasfântă ne spune: "Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor. El ne învaţă să părăsim păcatul şi poftele lumeşti, pentru ca să trăim în lumea aceasta în cumpătare, în dreptate, şi în pietate" (Tit 2,11-12).
Este sfânta noapte de Crăciun, când Dumnezeu cel iubitor şi sfânt a aprins lumina şi speranţa mântuirii în lumea de întuneric a păcatului şi a adus iar cântul bucuriei printre prizonierii satanei, prin Naşterea lui Isus, Fiul său, din sânul imaculat al Mariei, prin puterea Duhului Sfânt
De aceea, în Bazilica Naşterii Domnului din Betleem, creştinii, încă de la începuturile creştinismului, au aprins o lumină care arde până astăzi, lumină care îl semnifică pe Cristos, lumina lumii, lumină care să ne amintească mereu că Isus s-a născut şi a murit pentru ca noi care zăceam în întuneric şi în umbra morţii să fim mântuiţi.
Evanghelia din această noapte preasfântă de Crăciun ne spune că Dumnezeu a voit ca bucuria sosirii mântuirii noastre să ne fie vestită prin lumină şi cântec ceresc intonat de îngeri (cf. Lc 2,9-13).
În anul 1191, regele Richard I al Angliei (1157-1199), denumit şi Inimă de Leu, a pornit într-o cruciadă pentru cucerirea Ierusalimului din mâinile lui Saladin (1137-1193). La întoarcerea din această cruciadă, a fost capturat de Leopold, ducele Austriei (1157-1194), pentru că ar fi fost insultat de Richard pe când era la Ierusalim. Apoi Leopold l-a trimis lui Henric al VI-lea al Germaniei (1165-1197), care l-a aruncat în închisoarea unui castel, fără ca cei din Anglia să ştie unde este. În copilărie Richard a avut un bun prieten numit Blondel de Nesle (1152-1202), cu care cânta un cântec favorit, unde o porţiune o cânta unul, iar altă porţiune o cânta celălalt. Blondel s-a gândit că el îl va putea găsi pe regele Richard cu ajutorul acelui cântec. El a pornit la drum şi, deghizat în trubadur, cânta pe la castelele din Europa. El îşi cânta partitura sa, apoi aştepta să audă răspunsul. După multe zile obositoare, odată trecând pe lângă un castel, când el a făcut pauza, din subsol a auzit răspunsul. Imediat s-a reîntors în Anglia şi Richard a fost eliberat şi reîntronat.
Evanghelia ne spune că pentru noi, regii captivi ai satanei, au fost trimişi îngerii cerului ca să ne cânte o melodie a paradisului pe care o cântam împreună înainte de cădere, fiecare cu partea lui. Iar noi, întemniţaţii care zăcem încă în întunericul şi în umbra morţii păcatului, dacă vom răspunde la cântul "Mărire lui Dumnezeu", intonat de îngerii cerului în timpul Crăciunului, cu cântul nostru, vom fi recunoscuţi şi eliberaţi, vom fi mântuiţi şi repuşi pe tronul care ne-a fost furat de satana.
De aceea, sfântul Ambroziu (337-397), episcop de Milano, ne spune: "Sufletul Mariei care îl preamăreşte pe Domnul să fie în fiecare dintre voi; duhul Mariei care tresaltă de bucurie în Dumnezeu să fie în fiecare dintre voi".
Se spune că sfântul Ignaţiu de Loyola a avut o viziune a sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în braţe, viziune pe care a contemplat-o îndelung şi în timpul căreia a avut parte de o foarte mare mângâiere. După această contemplaţie, spune un autor al biografiei lui, i-a venit un atât de mare dezgust faţă de toată viaţa trecută, mai ales cât priveşte cele trupeşti, încât i se părea că au dispărut din suflet toate imaginaţiile atât de înrădăcinate şi de vii mai înainte. Contemplând şi noi pruncul divin din braţele Mariei, vom simţi şi noi dezgust pentru păcate şi ne vom aprinde de râvnă pentru Isus.
Dar după ce ne-am provocat dezgustul faţă de păcat privind la chipul lui Isus şi al Mariei, am făcut numai jumătate din lucrare. Cealaltă jumătate necesară şi obligatorie fiind apostolatul iubirii. Şi mă voi explica cu un exemplu grăitor:
Pastorul baptist, fost evreu, Richard Wurmbrand (1909-2001) povesteşte că preotul Gherasim Iscu (1912-1951), care a fost stareţul mănăstirii Tismana, a fost arestat în anii de dinainte de 1989. Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa de mult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Cristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla omul care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acest om fusese şi el arestat acum chiar de tovarăşii săi, care l-au schingiuit ca şi pe creştini, aducându-l în pragul morţii.
În timpul nopţii de Crăciun, torţionarul preotului mă deşteaptă zicând: "Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!" Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap. Apoi preotul a zis către torţionarul său: "Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Eu te iubesc din toată inima mea". Apoi a continuat: "Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, gândeşte-te la Isus, care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc, şi Cristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu el în rai mai mult decât vrei tu să fii în rai cu el. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre el şi să te căieşti de păcate".
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă nici un romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său, şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu aminte că înainte cu două mii de ani Cristos se născuse în Betleem. Era noaptea în care Cristos se născuse în inima unui torţionar.
Dacă în această noapte când Isus ne-a iertat de toate păcatele noastre ne vom întoarcem acasă mai având oameni pe care nu i-am iertat, pe care nu i-am îmbrăţişat şi pentru care nu ne-am rugat, înseamnă că am venit la biserică numai ca la un spectacol de lumini, dar n-am celebrat Crăciunul după voia lui Dumnezeu şi nu am primit şi dat mai departe bucuria lui.
De aceea, avea dreptate episcopul chinez "clandestin" de Qiqihar, care spunea: "În lumea noastră va veni primăvara. Poate că vor mai fi rafale de vânt rece. Dar vântul rece nu va reuşi să oprească venirea primăverii" (cf. ercis.ro, după Vatican Insider, 17 decembrie 2016).
Aşa au vestit iubirea şi iertarea adusă de primul Crăciun toţi creştinii cei buni, începând cu sfântul martir Ştefan, pe care îl vom sărbători în a doua zi de Crăciun, şi până la toţi martirii şi mărturisitorii până în ziua de astăzi. Pentru că mulţi au nevoie de mărturia noastră pentru a crede şi pentru a-l urma pe Isus.
Crăciun fericit cu Isus, Maria şi Iosif
şi apostolat fructuos împreună cu ei şi cu toţi mărturisitorii!
Pr. Ioan Lungu
