În ziua de 25 decembrie când noi, creştinii, sărbătorim Crăciunul, lumina şi căldura de la soare care tot scăzuse până la această dată, acum pentru prima dată încep să crească. Şi păgânii făceau sărbătoare la această dată, dar ei făceau pentru astrul soarelui, pe care greşit îl credeau un zeu şi nu creatură, şi-i atribuiau pe nedrept puterea de birui întunericul şi frigul. Pentru noi, creştinii, Isus este adevăratul Soare ce răsare din înălţime (cf. Lc 1,78). El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care pentru a-şi arăta biruinţa asupra întunericului şi umbrelor morţii (cf. Lc 1,79) se naşte tocmai în noaptea de 25 decembrie, când lumina începe să biruie întunericul. El se naşte înconjurat de coruri de îngeri şi oaste cerească (cf. Lc 2,13). Prin naşterea şi jertfa sa de pe cruce, el avea să biruie cu pentru totdeauna întunericul păcatului şi spaima morţii, avea să lumineze şi să încălzească sufletele oamenilor.
Dicţionarul etimologic al limbii române, ne spune: Cuvântul Crăciun vine de la latinescul creatio (-nis), care înseamnă naştere, dar şi de la slavonescul kracun, care înseamnă jertfă tânără. Deci cuvântul Crăciun cuprinde în el însuşi explicaţia sărbătorii Crăciunului: Isus s-a născut pentru a muri ca jertfă tânără şi de bună mireasmă, pentru păcatele noastre, aşa cum au prefigurat şi toate jertfele Vechiului Testament. Deci, Crăciunul luminează Paştele.
Solomon ne spune: "Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la apogeul ei, atunci, cuvântul tău, Doamne, a coborât din ceruri, de pe tronul său regesc" (Înţ 18,14-15).
Prin gura sfântului apostol Paul, Domnul ne spune: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar" (Rom 3,10). Iar prin gura lui Isaia ne spune că "toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită" (Is 64, 6).
Noi oamenii eram şi suntem cu toţii păcătoşi, şi cu toţii locuiam şi locuim în întuneric şi în umbra morţii. Dar, tocmai peste "Poporul care umbla în întuneric s-a arătat o lumină mare, peste cei care umblau în ţinutul umbrei morţii a răsărit o lumină" (Is 9,2). Căci "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16), căci dragostea lui Dumnezeu s-a dovedit prin aceea că, "pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8).
Deci, când întunericul şi răul spiritual al omenirii îşi atinsese culmea, când nevoia omului de mântuire nu mai suferea nici o amânare, atunci a găsit Dumnezeu momentul potrivit, ca să-şi arate marea sa dragoste faţă de creaturile sale căzute în sclavia lui Satan şi a întunericului său, trimiţându-l în lume pe Unicul său Fiu, Isus. Biblia spune că Isus a venit în lume: "Ca să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Lc 12,10): "Ca să nimicească lucrările diavolului" (1In 3,8) şi "ca să-i vindece pe cei pe cei bolnavi" (cf. Mt 9,12-13).
Isus ne-a arătat că el a venit în lume pentru a nimici lucrările diavolului, pentru a mântui ceea ce era pierdut şi pentru a vindeca orice boală, chiar de la naşterea sa, căci primii oameni pe care i-a chemat să se bucure de naşterea sa au fost păstorii (cf. Lc 2,8-14), care, în acea vreme, unii dintre ei erau nişte hoţi şi tâlhari, care atacau pe călători la drumul mare. Atât la venirea în lume, cât şi la ieşirea din lume, Isus a voit să aibe lângă el nişte tâlhari (cf. Lc 23,32). Prin aceasta a voit să arate clar că el a venit în lume ca strice lucrările diavolului, ca să-i salveze pe cei păcătoşi şi să-i vindece pe toţi cei pe cei bolnavi.
Se spune că atunci când păstorii, binevestiţi de îngeri, au venit la grota unde s-a născut Isus, auzind vestea cea bună pe care o aşteptau de milenii, Adam şi Eva, au venit şi ei. Erau bătrâni, goi, săraci şi bolnavi. Şi văzând darurile pe care le-au adus păstorii Pruncului Isus, au început să plângă pentru că ei nu aveau nimic bun de oferit. Iar când Maria şi Iosif le-au făcut semn să intre la Isus, ei au scos din desaga lor un fruct cu urmele a două muşcături pe el, şi astfel i-au l-au oferit lui Isus. Era păcatul lor. Pruncul l-a primit cu bucurie, de parcă a voit să le spună că tocmai acest dar îl aştepta de la ei şi îl va aştepta de la toţi fiii lor. Din acest moment toată lucrarea lui Satan în ei a fost stricată, toată povoara păcatului şi a bolilor lor le-a fost ridicată, iar ei s-au simţit dintr-o dată transformaţi şi fericiţi. Astfel avem astăzi pe sfinţii Adam şi Eva.
Pe la anul 400, Ieronim se afla lângă Grota Naşterii Domnului din Betleem. El părăsise plăcerile lumii din Roma şi venise aici pentru a se ruga şi interioriza, pentru a traduce şi comenta Biblia. Când iată îi apare Isus şi-i cere ceva în dar. Atunci Ieronim îi oferă în dar, rând pe rând, viaţa sa, jertfa sa de a fi părăsit lumea şi apoi munca traducerii şi explicării Bibliei. Văzând că Isus continuă să-i ceară un dar, el i-a spus că nu ştie ce dar să-i mai facă, pentru că este sărac. Atunci Isus i-a spus: "Dă-mi păcatele tale ca să ţi le spăl!" Aici, ca şi noi toţi, Ieronim era bogat.
De fapt acelaşi lucru, "acelaşi dar", îl cere Cristos şi astăzi, dar şi întotdeauna, de la toţi cei care spun că îl iubesc, păcatele lor: Fiule, dă-mi în dar păcatele tale, ca să ţi le iert şi să te pot conduce în Paradis, căci am venit pe acest pământ ca "să ridic păcatele lumii" (In 1,29).
Şi mai vrea astăzi ceva Isus de la noi, mai vrea inima noastră ca locuinţă pentru el. Căci îi putem da păcatele, dar putem să nu-i dăm inima, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Ne spovedim, iar apoi ne întoarcem iarăşi la aceleaşi păcate sau chiar şi mai mari, pentru că odată cu păcatele nu i-am dat şi inima. Isus s-a născut între oameni, pentru ca mai întâi să locuiască în inimile lor şi apoi în templele lor. Lui Solomon, care i-a construit măreţul Templul din Ierusalim, Domnul, i-a cerut mai întâi inima: "Fiule, dă-mi inima ta!" (Prov 23,26). Şi pentru că Solomon nu i-a inima, a rămas numai mare înţelept. Inima i-a cerut-o Domnul şi copilului Anton. Şi pentru că Anton i-a dat-o, a ajuns sfântul Anton de Padova, marele făcător de minuni. Inima ne-o cere Isus şi nouă. Să i-o dăm ca să se nască şi să crească în noi.
Vrei să fii cu adevărat înţelept în această lume stricată de diavol, vrei să fii cu adevărat sfânt în această lume păgânizată de acelaşi diavol? Dă-i lui Isus, odată cu păcatele tale şi inima ta!
Acesta este şi motivul pentru care Biserica în acest timp sfânt de Crăciun, ne cere să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu cu mare credinţă şi în acelaşi să-l vestim şi altora, să-i dăm lui Isus păcatele noastre printr-o Spovadă bună, dar să-i oferim şi inima noastră curată ca plăcută locuinţă, când îl primim în sfânta Împărtăşanie.
Iar semnul concret prin care noi înşine ştim, iar cei din jurul nostru pot cunoaşte, că i-am dat lui Isus păcatele şi inima noastră întreagă, este schimbarea vieţii, este convertirea,este viaţa nouă pe care o trăim. Păstorii, răi la început, magii, păgâni la început, Ieronim, Augustin, Francisc şi Anton, neglijenţi la început, toţi aceştia au ajuns sfinţi şi ne vorbesc acum despre convertirea, schimbarea şi viaţa cea nouă pe care trebuie s-o trăim şi noi, după ce ne-am întâlnit cu Pruncuşorul Isus, la Crăciun. Prin schimbarea lor, Isus ne aminteşte de faptul că nimic întinat nu poate intra în cer (cf. Ap 21,27).
Cu tot bruiajul din acest timp de Crăciun, bruiaj coordonat de Satan şi de oamenii lui, bruiaj prin care au mutat accentul de pe sărbătorile Crăciunului pe sărbătorile de iarnă,... de pe Isus pe Moş Crăciun,... de pe Biserică pe supermarket, locuri de distracţie şi de vacanţă,... de pe pregătirea duhovnicească pe cea trupească,... de pe bucuriile duhovniceşti pe cele pur pământeşti,... de pe suflet pe trup, zic, dacă cu tot acest bruiaj, noi vom reuşi să-l vedem numai pe Isus care s-a născut om între oameni pentru a ne mântui, pentru a ne scăpa de diavol, de păcate şi de amăgirile lumii şi pentru a ne duce în Paradis, şi dacă vom reuşi cu adevărat să-i dăm lui toate păcatele şi toată inima noastră ca locuinţă plăcută, şi ne vom schimba şi viaţa în bine, atunci am înţeles şi am trăit creştineşte Crăciunul. De fapt ceasta este şi dorinţa Bisericii de Crăciun.
Pr. Ioan Lungu
