"Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi" (In 1,14)
Astăzi este ziua de Crăciun şi celebrăm iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi faţă creaţie, care datorită păcatului şi-au pierdut din strălucire şi au ajuns în robie la diavol. În urma păcatului diavolul a căpătat nişte drepturi asupra noastră, şi ca în cazul lui Iov ne poate afecta în cele materiale şi în cele spirituale împingându-ne chiar până pe marginea mormântului (cf. Iob 1,12; 2,6). Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul atotputernic, prin care Dumnezeu a creat omul şi universul, se face trup în persoana divină a lui Isus Cristos, pentru a mântui omul şi universul din puterea satanei şi a păcatului.
Pericopa evanghelică de astăzi (cf. In 1,1-18) ne spune că Pruncul Isus este Dumnezeu veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Isus care în sânul Treimii divine se chema "Cuvântul" şi care este expresia cea mai înaltă a puterii creatoare a lui Dumnezeu, la Crăciun s-a făcut trup şi a venit să locuiască între noi pentru a ne mântui (cf. In 1,14). Prin Isus, care din veşnicie era una cu Tatăl şi cu Duhul dătător de viaţă, Dumnezeu, după ce ne-a creat din iubire, tot din iubire i-a trimis în lume pe Isus şi pe Duhul Sfânt, ca să ne mântuiască. Împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Isus ştia ceea ce am pierdut prin păcat, ştia ce trebuia să ne dea înapoi, ştia cum să ne răscumpere, dar mai ştia şi costul. Ştia că în urma păcatului nu a mai rămas nici o altă cale de mântuire decât aceea ca el, "Cuvântul", prin care Dumnezeu ne-a creat, trebuia să se facă om, să ia asupra sa natura şi păcatul nostru, să le spele în sângele său pe cruce şi să-şi dea viaţa lui pentru viaţa noastră. Şi astfel noi toţi să primim din plinătatea lui şi har peste har (cf. In 1,16), să ne facă iarăşi copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor (cf. In 1,12). Da, Isus Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu care a venit ca să ne redea harul, viaţa, lumina, puterea, slava şi fericirea pentru care am fost creaţi, şi asta a făcut-o prin cruce, moarte şi înviere.
Când Dumnezeu Tatăl ne-a făcut promisiunea unui "mântuitor" (cf. Gen 3,15), mântuitor nenumit atunci, dar revelat pe parcursul desfăşurării planului de mântuire, ca fiind Isus, Fiul lui Dumnezeu, zic, Isus acceptase deja să se întrupeze, să-şi asume fiinţa şi păcatul nostru, să sufere şi să-şi verse sângele ca să ne spele de întinarea şi otrava păcatului, să moară pe cruce şi prin învierea sa să ne dea viaţa, confirmând dragostea lui Dumnezeu faţă de noi (cf. In 3,16) şi faţă de el însuşi: "Tatăl mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci o dau eu de la mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl meu" (In 10,17-18). Dar şi Duhul Sfânt, cea mai mare forţă dătătoare de viaţă divină din univers, acceptase şi el deja să-l însoţească pe Isus în lucrarea de mântuire (cf. In 1,33), să ni se dăruiască spre viaţă, să locuiască în noi ca într-un templu (cf. 1Cor 6,19), să rămână cu noi în veci (cf. In 14,16-17) şi să ne învie din morţi (cf. Rom 8,11), ca o garanţie şi o confirmare că vom ajunge în paradis, locul pentru care am fost creaţi. Deci, revărsarea Duhului Sfânt este încă o dovadă că Dumnezeu ne iubeşte: "Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit" (Rom 5,5).
La sfânta Liturghie din noaptea Crăciunului, am auzit nişte nume date de Dumnezeu Pruncului Isus: "Numele lui este: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principe al păcii" (Is 9,2-6). Pericopa evanghelică de astăzi şi întreg capitolul 1 din Ioan, ne dau şi ele nişte nume ale Pruncului Isus şi ne dă de înţeles că, Isus având atât de multe misiuni de împlinit odată cu naşterea sa, pentru a fi mai bine înţeles şi urmat de către noi, a primit mai multe nume. Redau acum câteva din numele lui Isus numai din capitolul 1 din Evanghelia după sfântul Ioan:
1. Cuvântul (cf. In 1,14), care înseamnă acela prin care Dumnezeu a creat toate.
2. Lumina (cf. In 1, 5.7), care înseamnă prima dintre lucrările lui Dumnezeu.
3. Mielul lui Dumnezeu (cf. In 1,29.36), care înseamnă cel ce ridică păcatele lumii.
4. Fiul lui Dumnezeu (cf. In 1,34.49), care înseamnă cel de o fiinţă cu Tatăl.
5. Cristos, Mesia (cf. In 1,41), care înseamnă cel promis care va mântui omul păcătos.
6. Regele lui Israel (cf. In 1,49), care înseamnă cel care va domni cu iubire în inimile oamenilor.
7. Fiul Omului (cf. In 1,51), care înseamnă Fiul femeii promis în Eden. cf. Gen 3,15).
Multe nume, multe misiuni, multe puteri şi multă iubire în favoarea noastră. Amintesc aici frumoasele cuvinte pe care sfântul Ambrozie (337-397) le-a adresat credincioşilor săi din Milano, Italia, într-o predică de Crăciun: "Isus a devenit copil, pentru ca tu să devii om desăvârşit; Isus s-a lăsat înfăşat, legat, pentru ca tu să fii eliberat de legăturile păcatului şi ale morţii; Isus a coborât pe pământ, pentru ca tu să te ridici spre înălţimi; Isus nu a găsit un loc în casa de oaspeţi, pentru ca tu să găseşte un loc în casa Tatălui ceresc; Isus s-a făcut sărac, pentru ca tu să te îmbogăţeşti cu sărăcia lui (cf. 2Cor 8,9); Isus a plâns ca orice copil pentru ca lacrimile lui, amestecate cu lacrimile tale de pocăinţă, să-ţi spele păcatele".
Se spune că diavolul s-a recomandat odată unui sfânt ca fiind întunericul şi frigul morţii. Dar Isus ni se recomandă nouă astăzi ca fiind lumina şi căldura vieţii, ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi că s-a născut în lume pentru a aduce biruinţa asupra întunericului şi umbrelor reci ale morţii, (cf. Lc 1,79). De aceea creştinii celebrează Crăciunul de 25 decembrie, când întunericul şi frigul fizic şi spiritual ajunse la culmea lor (cf. Înţ 18,14-15), dar care odată cu naşterea lui Isus, au început să fie învinse de lumina şi căldura lui, aşa cum a prevestit psalmistul (cf. Ps 19,6).
Dar trebuie să spunem că Isus nu ne va mântui fără voia noastră. Regretul este că Isus era în lume, şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu l-a cunoscut; că Isus a venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit (cf. In 1,10-11), iar această situaţie tristă continuă până astăzi şi pentru că diavolul, deşi lovit de moarte de naşterea şi învierea lui Isus, este încă puternic pentru oamenii molatici, pentru oamenii care săvârşesc încă fapte rele, pentru oamenii iubesc întunericul mai mult decât lumina (cf. In 3,19).
Chiar în acest timp de Crăciun, diavolul împreună cu oamenii lui, bruiază lumea ca să împiedice mesajul naşterii Domnului, să ajungă întreg şi corect la oameni. Şi aşa cum mutarea unei virgule poate schimba înţelesul unei propoziţii, tot astfel schimbarea de accent mediatic poate schimba înţelesul unei sărbători aşa de mari şi importante ca naşterea Domnului, Crăciunul şi să-i anihileze mesajul. Prin bruiajul mediatic satana şi oamenii lui au mutat accentul de pe sărbătorile Crăciunului pe sărbătorile de iarnă; de pe Isus mântuitorul, pe Moş Crăciun; de pe celebrările din biserici, pe distracţiile din locurile de agrement; de pe darurile spirituale ale Crăciunului, pe reclamele comerciale; de pe pregătirea duhovnicească de Crăciun, pe pregătirea culinară pentru trup; de pe bucuriile duhovniceşti, pe cele pur pământeşti; de pe veşnic pe trecător.
Dacă noi, cu tot acest bruiaj mediatic şi "tradiţional", vom reuşi să-l vedem pe Isus care s-a născut om între oameni pentru a ne mântui, pentru a ne scăpa de diavol, de păcate şi de amăgirile lumii şi pentru a ne duce în paradis, suntem pe drumul cel bun. Şi dacă vom reuşi ca de Crăciun să-i dăm lui Isus toate păcatele şi toată inima noastră ca locuinţă plăcută lui (cf. Prov 23,26), şi mai ales dacă ne vom schimba viaţa noastră şi a semenilor în bine, atunci am înţeles şi am trăit creştineşte Crăciunul.
Iată o idee importantă de Crăciun: Atât la venirea lui în lume (cf. Lc 2, 8-14), cât şi în timpul vieţii (cf. Lc 15,2), cât şi la ieşirea din lume, Isus a voit să aibă lângă el pe păcătoşii pentru care s-a întrupat (cf. Lc 23,32). Prin aceasta a voit să arate clar că el a venit în lume ca strice lucrările diavolului (cf. 1In 3,8), ca să-i salveze pe cei păcătoşi cf. 1Tim 1,15) şi să-i vindece pe toţi cei pe cei bolnavi şi suferinzi (cf. Mt 9,35).
Voi aminti de cazul artistei Eva Lavalliére (1866-1929), care dezamăgită de bruiajul celor trecătoare pe care şi le-a însuşit din plin, dar care i-au golit sufletul ca păcatul lui Adam (cf. Gen 3,7), s-a hotărât să-şi pună capăt vieţii tocmai când ajunsese în culmea bogăţiei şi gloriei. Din mila lui Dumnezeu a fost salvată şi luminată de harul credinţei a cunoscut adevăratele valori ale vieţii. Atunci nu numai că s-a convertit, dar s-a şi călugărit, luându-şi numele de sora Maria. În jurnalul său ne-a lăsat scrise următoarele cuvinte: "Idealul meu? Isus! Ocupaţia mea favorită? Rugăciunea! Sportul meu preferat? Statul în genunchi! Parfumul meu îndrăgit? Fumul de tămâie! Bijuteria mea cea mai preţioasă? Rozariul!
Să ne lăsăm şi noi luminaţi de adevărurile credinţei asemenea şi să părăsim bruiajul celor trecătoare prin care ne amăgeşte satana ca să ne fure mântuirea şi asemenea artistei Eva Lavalliere să ne converti. Ca şi în cazul altui amăgit convertit, scriitorul francez Paul Claudel (1868-1955), ajunge să intrăm într-o biserică şi să ascultăm evanghelia şi o cântările divine, ca să vedem amăgirile lumii, să ne luminăm spre convertire, spre mărturisirea şi părăsirea păcatelor şi spre alegerea mântuirii lui Dumnezeu.
Noi, cei pierduţi din cauza păcatelor, ne asemănăm cu un om care a naufragiat cu şubreda noastră ambarcaţiune pe o mare plină stânci ascuţite. Turnul de control de la far ne-a reperat şi a trimis în ajutorul nostru un elicopter, pentru că nici o barcă nu putea ajunge la noi. Elicopterul a lansat o frânghie pe care noi trebuie să o apucăm grabnic. Însă, după ce am apucat-o, trebuie să o ţinem strâns cu putere şi continuu până ce ieşim din marea lumii, până ce ieşim din viaţă. În momentul în care am lăsat frânghia salvării, chiar şi pentru o clipă, cădem înapoi în marea cu stânci şi cine ştie dacă ne vom mai avea forţa de a ne prinde vreodată de o altă frânghie salvatoare.
Şi iarăşi, toţi cei care am prins şi ţinem strâns frânghia salvării, mai trebuie să facem ceva, mai trebuie să strigăm şi la ceilalţi naufragiaţi ai păcatului de pe pământ, ca să apuce repede frânghia salvării trimisă nouă de Tatăl ceresc în persoana lui Isus, să ţină strâns până la ieşirea din marea plină de pericole a vieţii şi să strige la rândul lor la alţi.
Această idee de bază a Crăciunului este exprimată şi în lecturile de astăzi: Ioan Botezătorul îl vesteşte pe Isus: "A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el" (In 1,6-7).
Isaia din prima lectură, care a vorbit mult despre Isus şi i-a luminat pe oameni ca să-l primească pe el şi mântuirea lui, spune atât de frumos: "Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea, zicând Sionului: "Dumnezeul tău domneşte". "Tresăltaţi, strigaţi de bucurie, ruine ale Ierusalimului, pentru că Domnul mângâie poporul său şi răscumpără Ierusalimul" (Is 52,7.9).
Psalmistul, prin mărturia lui, a făcut ca toţi oamenii până la marginile pământului să vadă mântuirea Dumnezeului nostru" (Ps 98,3).
În lectura a doua, autorul Scrisorii către Evrei predică şi el despre Isus, spunând: "După ce în trecut Dumnezeu a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile. Acesta, fiind strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale şi ţinând totul prin cuvântul puterii sale, după ce a săvârşit purificarea păcatelor, s-a aşezat la dreapta maiestăţii, în ceruri, devenind cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât al lor" (Evr 1,1-4).
Au cunoscut oamenii de lângă noi, prin mărturia noastră, mântuirea lui Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt? Mărturia despre mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos este o chestiune de viaţă şi de moarte, de mântuire şi de pierzare veşnică. Iată ce ne-a spus Isus în mai multe rânduri: "Cine mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu de el înaintea Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 10,32-33; Lc 12,8-9).
Dar şi cei cărora li s-a vestit puţin sau deloc adevărurile mântuirii divine, trebuie să aştepte şi să primească sincer şi deschis vestirea mântuirii lui Isus, căci Dumnezeu a poruncit ca "învăţătura lui să fie aşteptată de toate ţinuturile" (cf. Is 42,4). Iată un exemplu de o astfel de aşteptare: Un călător alb, în zilele din preajma unui Crăciun, a ajuns într-o insulă pierdută din arhipelagul Antile, din Marea Caraibelor, de la extremitatea vestică a Oceanului Atlantic, şi acolo s-a întâlnit cu indigenii. Numai pentru faptul că era alb, fost primit cu mare onoare şi i-au cerut să le spună ceva despre Isus, iar de unii a fost crezut chiar Isus care a venit la ei. Au fost aşa de încântaţi să audă câteva cuvinte despre Isus care a venit să-i mântuiască şi pe ei, că atunci când călătorul alb a trebuit să plece, i-au umplut barca cu ghirlande de flori şi cu daruri. Aceşti locuitori aşteptau de ani de zile să-i "viziteze Isus", după cum le promiseseră misionarii albi care fuseseră cu mulţi ani în urmă prin acele locuri. Indigenul care trăgea la vâsle, chiar i-a spus călătorului alb: "Nu-i aşa că tu eşti Isus?"
Apropo, aşteptăm noi să ni se facă vestirea Evangheliei? O vedem ca pe o venire a lui Isus la noi şi între noi (cf. Is 52,8)? Apoi cum împlinim noi porunca de a vesti altora mântuirea (cf. 1Pt 2,9) pe care am primit-o prin auz şi prin credinţă (cf. Rom 10,17) şi pe care toate ţinuturile o aşteaptă (cf. Is 42,4)?
Crăciun fericit cu Isus şi cu darurile lui!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Naşterea Domnului (Crăciunul). Predici la Radio Iaşi
