Slujirea până la dăruirea vieţii este drumul arătat de Isus spre adevărata mărire şi spre un apostolat rodnic.
Citind lecturile de astăzi care au ca temă slujirea până la dăruirea vieţii, ca drum ales şi recomandat de Isus spre adevărata mărire şi spre un apostolat rodnic şi, privind apoi la purtarea oamenilor, înţelegem mai bine tânguirea Domnului încă din Vechiul Testament: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul. Căci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele de căile voastre şi gândurile mele de gândurile voastre" (Is 55,8-9).
De la păcatul diavolului şi al primilor oameni, când s-a refuzat pentru prima dată slujirea datorată lui Dumnezeu, şi de când diavoli şi oameni nu şi-au mai găsit loc în cer şi au fost aruncaţi pe pământ (cf. Gen 3,23; Ap 12,8-9), oamenii au început să uite tot mai mult modestia şi slujirea iubitoare a lui Dumnezeu şi deprindă mândria şi pofta nesăbuită de a fi slujit a diavolului (cf. Mt 23,6; Lc 14,7), gândind că astfel vor ajunge să fie ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5). Dar asta este o mare înşelătorie a diavolului, tatăl minciunii (cf. In 8,44), căci Dumnezeu nu-şi împarte slava cu potrivnicii săi (cf. Is 48,11) şi nimeni de pe acest pământ nu poate deveni asemenea lui Dumnezeu, după voia diavolul (cf. Is 14,12-15), ci numai după rânduiala divină.
De la început trebuie să spunem că lui Dumnezeu îi place şi voieşte ca toate creaturile sale să-i vadă mărirea (cf. In 17,24), să-l vadă veşnic aşa cum este şi să ajungă la asemenea cu el (cf. 1In 3,2). Vom fi într-o zi asemenea lui Dumnezeu, dar nu pe calea voită de diavol, nu pe calea mândriei şi a despotismului, ci pe calea voită de Dumnezeu, pe calea smereniei, a iubirii şi a slujirii. De aceea, numai cine alege calea smereniei, a iubirii şi a slujirii primeşte coroana măririi şi a fericirii veşnice.
În pericopa evanghelică de astăzi, Isus pentru a treia oară le-a vorbit ucenicilor săi despre "urcarea la Ierusalim", ca simbol al urcării spre Ierusalimul ceresc, pe calea smereniei, a iubirii şi a slujirii până la dăruirea vieţii. Şi cu toate acestea, ucenicii contaminaţi de otrava mândriei diavolului îşi disputau între ei primatul, locurile de frunte şi funcţiile cele mai bune din împărăţia viitoare.
Pentru că urma ca după înălţarea sa la cer ucenicii săi de atunci şi din toate timpurile să preia şi să-i continue misiunea, Isus le-a dezvăluit adevărul ascuns lor de către diavol, că la mărirea şi domnia veşnică nu se ajunge pe calea diavolului, calea mândriei şi a poftei de a porunci, ci se ajunge numai pe calea lui Dumnezeu, care este calea iubirii, a smereniei şi a slujirii.
De aceea, Isus le-a spus şi ne-a spus: "Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor. Căci Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,42-45).
Deci, numai acela care slujeşte cu iubire, umilinţă, răbdarea şi perseverenţă zilnică, numai acela va lua şi coroanele veşnice ale domniei, ale măreţiei şi ale fericirii veşnice (cf. Rom 8,17; 2Tim 2,11-12).
Maica Domnului a înţeles bine acest adevăr şi s-a numit pe sine: "Roaba Domnului" (Lc 1,38); Petru a înţeles bine acest adevăr şi s-a numit pe sine: "rob al Domnului" (2Pt 1,1). Paul a înţeles bine acest adevăr şi s-a numit pe sine "rob al Domnului" (Rom 1,1). Iacob a înţeles bine acest adevăr şi s-a numit pe sine "rob al Domnului" (Iac 1,1). Iuda Tadeu a înţeles bine acest adevăr şi s-a numit pe sine "rob al Domnului" (Iuda 1,1). Epafras a înţeles bine acest adevăr şi s-a numit "rob al Domnului" (Col 4,12).
Când este vorba de slujire a evangheliei şi a împărăţiei cerurilor, slujire la care Isus i-a chemat pe toţi ucenicii săi din toate timpurile, starea de "rob al Domnului" este o stare mai înaltă decât cea de "copil al Domnului". Un copil este bun de lucru numai după o anumită vârstă, pe când un rob este bun de lucru mereu. Apoi, robul face totul fără şovăire şi cârtire, este fără pretenţii şi lepădat de sine, lucrează în orice timp şi în orice loc, lucrează chiar obosit şi flămând. Iar, după ce a făcut tot ce i s-a poruncit, recunoaşte că nu este decât un rob nevrednic, care nu făcut decât ceea ce era dator să facă (cf. Lc 17,7-10). La această înălţime spirituală şi la această nobleţe de "rob al Domnului", care este şi nobleţea aleasă de el, vrea astăzi Isus să-i aducă pe toţi ucenicii săi din toate timpurile şi locurile.
Apoi, în al doilea rând, slujirea semenilor, spre mântuire, până la dăruirea vieţii, din dragoste faţă de Dumnezeu, este unul dintre cele mai fructuoase, cele mai excelente mijloace de apostolat, mijloace de a continua şi lărgi misiunea mântuitoare a lui Isus în lume. Isus însuşi a ajuns la sufletele de mântuit, slujindu-le prin ştergerea lacrimilor, prin înmulţirea pâinilor, prin vindecarea bolilor, prin alinarea sufletelor.
Duminica acesta este şi Ziua Mondială a Misiunilor (a LXXXIX-a). În această zi, Biserica ne aminteşte fiecăruia dintre noi, care ne numim creştini, că trebuie să fim misionari; că trebuie să-i slujim pe fraţii noştri, spre mântuire, până la dăruirea vieţii; că trebuie să vestim faptele minunate ale Celui care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9); că trebuie să fim purtători ai luminii şi ai mântuirii lui Isus în lume. De ce să fim misionari după mai bine de două mii de ani de creştinism? Pentru că în lume mai sunt încă mulţi oameni care nu cunosc lumina evangheliei şi a mântuirii lui Isus de la cruce. Pentru că în lume mai sunt şi mulţi oameni, care, amăgiţi de diavol, au uitat sau au părăsit lumina şi mântuirea lui Isus de la cruce. Iar Isus nu vrea să se piardă nici un om (cf. In 6,39).
Spuneam că slujirea semenilor, din dragoste faţă de Dumnezeu, este unul dintre cele mai fructuoase şi excelente mijloace de apostolat, prin care se poate continua şi lărgi opera mântuitoare a lui Isus în lume. Iată câteva exemple lămuritoare:
Cronicile misionare din Africa, povestesc că odată un tânăr misionar a fost trimis într-o localitate ca să predice. În drumul său spre acea localitate, a ajuns din urmă pe un bătrân care purta un geamantan greu. Şi cum mergeau amândoi spre aceeaşi locaţie, tânărul misionar a luat geamantanul greu al bătrânului şi l-a purtat până la destinaţie. Apoi, s-a dus în locul unde erau adunaţi oameni şi a început să predice cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce predica el, oamenii din acea adunare şopteau între ei: "Acesta este omul care a dus geamantanul greu al bătrânului!" Slujirea acestui bătrân a adus un mare folos evangheliei, căci aproape toată acea adunare de oameni a primit cuvântul Domnului, pornind de la această faptă a tânărului misionar. Acest fapt să ne fie spre învăţătură despre folosul slujirii în viaţa apostolatului nostru zilnic.
Tot cronicile misionare din Africa povestesc că un bărbat, pe nume, Dabar, devenise un creştin adevărat şi se gândea cum să-i slujească pe semenii săi, din dragoste faţă de Dumnezeu. Întotdeauna când sunt inimi deschise, Dumnezeu răspunde. Astfel, Dabar, deveni un om care vorbea cu bucurie despre Mântuitorul său şi-i ajuta pe semenii săi. Mulţi oameni din sat deveniseră creştini datorită misiunii sale. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva trist. O femeie tânără, la scurt timp după ce a născut o fetiţă, a murit. În ziua înmormântării, după tradiţia lor păgână, fetiţa trebuia înmormântată de vie împreună cu mama ei. Revoltat de această răutate, Dabar a luat fetiţa acasă la el. Astfel a luat fiinţă primul orfelinat din acel loc. Văzând fapta lui Dabar, tot satul a devenit creştin, primind de la Isus un viitor şi o speranţă vie (cf. Ier 29,11), fiind eliberaţi de puterea morţii şi a diavolului (Evr 2.14-15).
Oare de ce şi fericita Tereza de Calcutta (1910-1997) a fost primită şi iubită în India, o ţară hindusă şi musulmană, o ţară plină de superstiţii, o ţară ostilă creştinismului? Oare de ce numărul creştinilor a început să crească în India începând de la ea? Oare de ce numele fericitei Tereza de Calcutta este astăzi în catalogul sfinţilor şi mare pe pământ şi în cer? Răspunsul este unul singur: pentru că a slujit cu dragoste şi fără deosebire! Slujirea este regina apostolatului! A sluji înseamnă a domni cu Isus.
Disponibilitatea în slujire până la dăruirea vieţii, după exemplul lui Isus, sperie tare pe diavol şi pe duşmanii credinţei. Se spune că odată un prinţ păgân a acceptat cu greu nişte misionari creştini, în schimbul unor ajutoare pentru ţara lui. Însă l-a refuzat categoric pe unul care era plin de cicatrici şi răni şi care abia scăpase dintr-o prigoană anterioară, spunând că oamenii lui, văzând dăruirea acestuia pentru evanghelie şi dragostea lui pentru suflete, s-ar lăsa cu toţii cuceriţi de Cristos.
Astăzi suntem chemaţi să învăţăm şi să-i imităm pe toţi aceştia. Dar, în primul rând, astăzi suntem chemaţi să învăţăm de la Isus şi să-l imităm pe el, care, deşi merge spre patimă şi moarte, slujeşte şi misionează (cf. Mc 10,35-45). Lectura a doua de astăzi, din Scrisoarea către Evrei, ne spune că Isus după ce ne-a slujit în toate modurile atâta timp cât a fost pe pământ, mergând până la spălarea picioarelor (cf. In 13,5), până la dăruirea trupului şi a sângelui ca hrană şi băutură divină în euharistie (cf. Lc 22,19-20; 1Cor 11,24-25) şi până la jertfirea vieţii pe cruce (cf. Is 53,10-11). Iar, acum, înălţat şi glorificat în slava cerească, ca mare preot, continuă să ne slujească cu milă şi dragoste, să ne însoţească pe căile vieţii, să mijlocească şi se roage pentru noi Tatălui ceresc, pentru ca mântuirea sa de la cruce, să se împlinească în viaţa noastră (cf. Evr 4,14-16).
Isus a spus că întreaga Sfântă Treime, "slujeşte" mântuirea noastră: "Tatăl meu lucrează până acum; şi eu, de asemenea, lucrez" (In 5,17). Această slujire o fac îngerii şi sfinţii. Până când şi ultimul ales nu va ajunge în fericirea veşnică, nimeni, în cer şi pe pământ, nu-şi poate şi nu trebuie să-şi permită disiparea sau odihna, căci timpul rămas pentru mântuire este scurt (cf. 1Cor 7,29-30). Acest adevăr l-a înţeles bine sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), care a spus: "Voi petrece cerul făcând bine pe pământ şi din paradis voi trimite ploi de trandafiri!" Până aici trebuie să ajungem şi noi cu disponibilitatea noastră în slujire.
Astăzi suntem chemaţi să o imităm şi pe Maica Domnului, care a fost misionară din clipa Bunei-Vestiri şi până la moarte, purtând oamenilor bucuria zămislirii lui Isus (cf. Lc 1,39); născându-l pe Isus în lume şi mai ales în suflete (cf. Lc 2,7-8); învăţându-i pe oameni să alerge la Isus şi să facă tot ceea ce le va spune (cf. In 2,5); mergând pe urmele lui Isus de pe drumul Calvarului şi chemând oamenii să vadă răutatea păcatului, dar şi dragostea lui pentru ei de la cruce (cf. In 19,25); adunându-i ucenici în jurul altarului de jertfă pentru a primi toate darurile mântuirii, în persoana Duhului Sfânt (cf. Fap 1,14); mergând misionară alături de apostolul Ioan şi, murind ca jertfă de bună mireasmă, împlinind în trupul ei ceea ce lipsea suferinţelor lui Isus (cf. Col 1,24). Toate aceste mistere mântuitoare le medităm zilnic, dar în chip deosebit în această lună octombrie, în misterele sfântului Rozariu.
Astăzi suntem chemaţi să-i imităm şi pe apostoli, care deşi într-un timp căutau mărirea trecătoare, după învierea lui Isus au lăsat toate pentru evanghelie şi pentru împărăţia cerurilor şi au mers misionari până la marginile pământului, murind martiri, pentru a duce mântuirea lui Isus de la cruce.
Astăzi, suntem chemaţi să-l imităm şi pe sfântul evanghelist Luca, pe care îl avem înscris în calendar. O scriere din secolul al II-lea, "Prologul antimarcionit al Evangheliei lui Luca", ne redă astfel profilul său biografic: "Luca, un sirian din Antiohia, de profesie medic, ucenic al lui Isus şi apostolilor, l-a însoţit pe Paul în vestirea lui Isus şi a evangheliei sale până la martiriul lui. L-a slujit în mod ireproşabil pe Domnul Isus, i-a slujit exemplar şi pe oameni; din dragoste pentru Isus şi pentru vestirea evangheliei sale printre oameni, nu şi-a luat niciodată soţie, nici nu a avut fii. A murit martir la vârsta de 84 de ani, plin de Duhul Sfânt".
Este evident faptul că sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), prin viaţa şi activitatea lui, a schimbat faţa şi mentalitatea decreştinizată a Italiei, dar şi a întregii Europe a timpului său. Dar asta nu a făcut-o atât prin predica vorbelor, cât mai ales prin predica faptelor, prin predica slujirii. Cronicile fraţilor franciscani păstrează până astăzi predica fără cuvinte pe care sfântul Francisc a ţinut-o întregului oraş, Assisi, împreună cu fratele Ginepro (1190-1258). Aceştia au străbătut oraşul fără să predice nimic. Aici salutau frumos; dincolo zâmbeau unui copil; dincolo ajutau un bătrân, dincolo pansau un bolnav, dincolo împărţeau puţina lor pâine cu un flămând, dincolo mângâiau un amărât. Şi aşa au făcut toată ziua. La plecarea lor la mănăstire, tot oraşul le făceau semne frumoase cu mâna.
Şi astăzi, la aproape 800 de ani de la moartea sa, ecoul acestei predici mute a sfântul Francisc şi a fratelui Ginepro câştigă aprecieri şi nenumărate suflete pentru împărăţia cerurilor.
Unul dintre cei câştigaţi de exemplul sfântului Francisc din Assisi şi al sfântului Ginepro este şi papa actual, Francisc, care, în onoarea sfântului Francisc de Assisi, sfântul care i-a iubit şi slujit pe cei săraci, pentru că a văzut în ei trupul rănit al lui Isus, şi-a ales numele de Francisc; dar şi în onoarea altui Francisc, a sfântului Francisc Xaveriu (1506-1552), şi el un iubitor şi misionar de săracilor. Acest rol de îngrijitor al trupului rănit al lui Isus şi de misionar al săracilor şi l-a asumat şi papa Francisc. El spunea că lupta care trebuie dusă acum este lupta împotriva sărăciei materiale şi spirituale. Lupta împotriva sărăciei şi evanghelizarea, aceasta este deviza papei Francisc. Pentru a fi aproape de cei săraci şi de cei care nu cunosc evanghelia sau au uitat-o, papa Francisc s-a făcut sărac împreună cu cei săraci. Şi, pentru a-i câştiga pentru evanghelie şi pentru paradis, merge adesea împreună cu ei cu metroul, călătoreşte alături de ei pe stradă şi rareori foloseşte o maşină cu şofer. Din prima zi, sărac şi umil, călătoreşte, slujeşte, mângâie şi câştigă suflete pentru evanghelie şi pentru împărăţia cerurilor.
Închei cu preţioasele cuvinte ale lui Isus: "Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor. Căci şi Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,43-45).
Pr. Ioan Lungu
