Mândria şi importanţa proprie întunecă credinţa
În urcarea sa spre Ierusalim, Isus le-a vorbit ucenicilor săi despre multe lucruri care păreau că depăşesc puterea lor de înţelegere, ca de exemplu: necesitatea morţii lui pentru mântuirea lumii, necesitatea crucii lor pentru mântuirea proprie, lauda administratorului necinstit, pierzania celui considerat binecuvântat, mântuirea celui considerat pierdut, iertarea greşiţilor chiar de şapte ori pe zi, slujirea fără plată pământească.
Dar învăţăturile lui Isus nu erau grele şi peste puterilor lor de înţelegere (cf. 1In 5,3). Problema era alta, era că mulţi ucenici, ca de altfel şi mulţi dintre iudeii care îl urmau pe Isus, din mândrie, ţineau mai mult la ideile lor proprii decât învăţăturile lui Isus. Ba mai mult, ei aşteptau ca Isus să urmeze planurile lor, şi nu ei să urmeze planul divin de mântuire. Această mândrie îi împiedica pe mulţi să creadă, să accepte şi să urmeze învăţăturile mântuitoare ale lui Isus. De aceea, pe când ei credeau că au nevoie de mai multă credinţă: "Doamne, măreşte-ne credinţa" (Lc 17,5), Domnul le spune că au nevoie de mai puţină mândrie, care împiedică credinţa să lucreze în ei.
Da, mândria şi importanţa propriei persoane i-au împiedicat pe mulţi să accepte urmarea lui Isus, căci profeţii lor mincinoşi i-au amăgit că, în calitate de fii ai lui Abraham, sunt mântuiţi de la sine fără să-l urmeze pe Isus; şi chiar dacă sunt păcătoşi se pot mântui singuri prin Legea lui Moise (cf. In 8,1-59). Primii care au primit mântuirea prin Cristos au fost vameşii şi păcătoşii publici (cf. Mt 21,31), urmând ca, până la venirea lui de-a doua, toţi păcătoşii să facem la fel (cf. Lc 15,1).
Tributari învăţăturilor greşite ale profeţilor mincinoşi, evreii din prima lectură, în numele cărora vorbeşte profetul Habacuc, fără să se uite la păcatele lor care le-au atras nenorocirile, strigă la Dumnezeu parcă cerându-i cont de cele întâmplate. Într-adevăr, iudeii îndurau grea apăsare din interior de la regele rău Ioachim şi grea apăsare din exterior de la caldei, care deja au robit pe mulţi în Babilon. Mândria că sunt "aleşi" i-a împiedicat să vadă cauza acestor rele, mai exact să-şi vadă păcatul profanării zilelor de sărbătoare şi păcatul închinării la idoli şi să se convertească. Dar Dumnezeu spune acestui popor: "Iată, el s-a îngâmfat şi sufletul lui nu este drept. Dar cel drept va trăi prin credinţa lui" (Hab 2,4). Îndepărtarea regelui Ioachim a venit după trei luni. Dar pedepsirea caldeilor a venit după 70 de ani, căci şi Iuda trebuia să plătească pentru închinarea la idoli şi pentru cele 70 de zile de sărbătoare profanate (cf. 2Cr 36,21; Dan 9,24). Dreptatea lui Dumnezeu este pentru toţi, şi pentru poporul mândru şi pentru duşmanii răi.
A avea credinţă înseamnă în primul rând a fi smerit. A nu avea credinţă înseamnă în primul rând a fi mândru. Regele Prusiei, Frederic al II-lea (1712-1786), făcu într-o zi o vizită la o închisoare. Acolo a stat de vorbă cu deţinuţii şi se interesă mai ales de faptele lor şi părerea lor faţă de hotărârea judecătorească. Regele, după ce a stat de vorbă cu fiecare ocnaş în parte, trebui să constate, spre marea lui mirare, că toţi cei întemniţaţi erau prea mândri să se declare vinovaţi. Abia la urmă a venit un om care a spus cu smerenie: "Maiestate, eu sunt un ticălos. Viaţa mea este ratată. Ah, cât de mult aş dori să îndrept totul!" Atunci regele a spus referitor la acest păcătos plin de căinţă: "El este aici singurul nemernic între toţi oamenii aceştia cumsecade. Să plece imediat de aici, pentru ca ceilalţi să nu fie contaminaţi de influenţa lui!"
Ca majoritatea acestor deţinuţi erau şi fiii poporul evreu din prima lectură, care nu găseau nici o vină în ei, de aceea au fost eliberaţi numai după 70 de ani. Numai cei smeriţi care se recunosc păcătoşi şi se convertesc vor fi mântuiţi.
Mândria se cuibărise şi în multe dintre inimile apostolilor, care deja se credeau la dreapta şi la stânga lui Isus în împărăţia sa (cf. Mc 10,37-40) şi probabil refuzau slujirea, de vreme ce Isus le spune, chiar după ce au făcut totul, că nu sunt decât nişte "slujitori netrebnici" (Lc 17,10).
Mândria i-a împiedicat şi îi mai împiedică încă pe mulţi creştini să creadă, adică să se recunoască păcătoşi, să-şi trăiască public credinţa, să ierte aproapelui şi să slujească fără plată pământească, deşi ei pe toate acestea le-au primit gratuit de la Isus: credinţa, iertarea şi slujirea de la cruce. Nu le-a fost ruşine să le primească gratuit şi nemeritat de la Isus, dar le este ruşine să le ofere gratuit şi nemeritat semenilor lor. Aceştia pot fi asemănaţi şi cu datornicul care a fost iertat zece mii de galbeni, dar el nu a putut să ierte o sută de dinari (cf. Mt 18,23-35). Cam aceasta este proporţia reală între ceea ce am primit fiecare de la Dumnezeu şi ceea ce trebuie să oferim noi aproapelui. Isus nu are ce face cu astfel de creştini. "Am jurat în mânia mea, nu vor intra în odihna mea" (Ps 95,11; Evr 4,3.5).
Mândria se cuibărise şi în inima multor creştini de pe vremea sfântului Paul şi le sufoca credinţa, de vreme ce el îi scrie ucenicului său Timotei: "Nu te ruşina de mărturia Domnului nostru şi nici de mine, care mă aflu în lanţuri pentru el, ci suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu. Ia ca normă cuvintele sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus" (1Tim 1,8.13)!
Credinţa trebuie să fie răspunsul recunoscător al omului la iubirea lui Dumnezeu de la cruce. Mai recunoscătoare sunt de multe ori animalele pentru binele primit de la oameni, decât oamenii pentru binele primit de la Dumnezeu. Iată un exemplu edificator pe care l-am găsit într-un calendar spiritual: În mica staţie de cale ferată din Port Benton (Anglia) se află un monument deosebit ridicat în memoria lui Old Shep, câinele ciobanului Tony din localitate. Tony trăia în singurătatea dealurilor de lângă Port Benton cu oile sale şi cu câinele său ciobănesc. Tony avea un suflet bun şi un fel deosebit de a se comporta cu oile şi cu câinele său. Fiind suferind, boala lui Tony cu timpul s-a agravat şi a trebuit să caute să-şi rezolve problemele sale de sănătate. Astfel, într-o zi, Tony a urcat în trenul care l-a dus departe de locurile şi animalele sale îndrăgite. Câinele său credincios a fost prezent la gară în ziua plecării lui. Câinele a privit cu atenţie mişcarea trenului, urmărindu-l până departe în zare. Apoi s-a aşezat în acelaşi loc, în poziţia de odihnă, aşteptând reîntoarcerea stăpânului său. Câinele nu avea de unde să ştie că stăpânul său era plecat pentru totdeauna, întrucât boala sa fusese prea gravă pentru a fi vindecată. Au trecut zile, săptămâni, luni şi ani; au trecut şase ani de zile, dar câinele aştepta în continuare, până când a murit pe peron aşteptându-şi stăpânul.
Vorba lui Isaia: "Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul meu nu ia aminte la mine. Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel, i-au întors spatele" (Is 1,3-4).
Sfântul preot Filip Neri (1515-1595) exclama adesea: "Cum e posibil ca un om care zice că are credinţă în Dumnezeu să poată iubi altceva decât pe Dumnezeu"?
În lumina jertfei de la Calvar, indiferent ce ar face robii lui Dumnezeu (cf. Rom 6,22), niciodată nu vor putea să compenseze îndeajuns ceea ce a înfăptuit Domnul pe cruce. Aşadar, după ce ucenicul a făcut tot ce i s-a poruncit, trebuie să recunoască că rămâne un rob netrebnic, care nu a făcut decât ceea ce avea datoria să facă (cf. Lc 17,10). La această convingere a ajuns şi sfântul Iustin (110-166), filozof martir, după ce a părăsit păgânismul pentru Isus. Într-o zi, pe când se muncea să pătrundă tainele mântuirii sufletului, îi apare un bătrân care îi spune: "Ceea ce cauţi vei descoperi în credinţa creştină"! S-a făcut creştin şi a înţeles că drumul spre mântuire, drumul spre bucuria adevărată, trece prin smerenie, prin iertarea greşiţilor, prin slujirea fără plată a semenilor, prin suferinţe şi prin moarte. Pe toate acestea le-a împlinit şi acum domneşte veşnic cu Isus în cer.
Referitor la slujirea fără plată despre care vorbeşte astăzi Isus, avem exemplul sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), care, privind la slujirea lui Isus de la cruce (cf. Is 53,10), spunea: "Sunt un slujitor netrebnic, care nu fac nimic altceva decât ceea ce sunt dator să fac. Şi cred că dacă Domnul ar fi dat unui alt om darurile pe care mi le-a dat mie, cu siguranţă că acela l-ar fi slujit mai bine".
Trebuie să lucrăm în contul vieţii veşnice pe care cu toţii ne-o dorim, dar în care nu vor intra decât cei care s-au făcut slujitori asemenea lui Isus. O tânără a rămas la curăţenie într-o biserică chiar şi după ce toţi ceilalţi au plecat acasă. Sosind parohul, a întrebat-o: Tu de ce ai mai rămas la lucru când toţi au plecat acasă. Tânăra, foarte senin, a răspuns: Pentru viaţa cea veşnică! Profund mişcat de răspuns, parohul a plecat lăcrimând şi tot repetând: Auzi, lucrează pentru viaţa cea veşnică! Auzi, lucrează pentru viaţa cea veşnică! Auzi, lucrează pentru viaţa cea veşnică! Era uimit să mai audă asta.
Când ne ispiteşte comoditatea, să ne gândim la întâmplarea din familia unui rabin. Soţia unui faimos rabin spusese odată soţului ei: "Rabi, roagă-l pe Dumnezeu să ne dea şi nouă un pic de fericire aici pe pământ". Rabinul s-a rugat şi din cer a apărut un splendid fotoliu. Însă pe când se odihneau în acel splendid fotoliu, soţia rabinului a avut un vis. Se făcea cu murise şi că în cer lua parte la un banchet veşnic, unde fiecare avea fotoliul lui. Numai ea şi cu soţul ei stăteau amândoi într-un singur fotoliu. Când s-a trezit dimineaţa, soţia i-a povestit soţului ei visul avut şi i-a spus: "Rabi, roagă-l pe Domnul să ne ducă înapoi sus fotoliul". Rabinul s-a rugat şi acum soţia sa s-a văzut din nou în cer, nu doi într-un fotoliu, ci fiecare în fotoliul său pentru toată veşnicia.
Iată şi pentru noi un eventual răspuns la multele întrebări, despre trudă, despre necazuri, despre suferinţă: Lasă fotoliul şi fericirea pentru viaţa veşnică, căci viaţa aceasta este trecătoare. Aici, să luăm loc lângă Isus pe cruce, ca dincolo să stăm lângă el în glorie.
Nimeni dintre noi nu poate spune că a muncit prea mult, că a răbdat prea mult, a suferit prea mult, că a crezut prea mult, căci nimeni dintre noi nu a murit pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii ca Isus. Şi chiar dacă am muncit, am răbdat şi am suferit, nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem în calitate de robi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor (cf. Rom 6,22; 1Pt 2,16).
Şi nu numai că nu am suferit prea mult, dar de multe ori am fost cruţaţi de multe necazuri care au venit peste alţii, n-a căzut peste noi turnul din Siloe, n-am fost ucişi de sabie, de cutremure (cf. Lc 13,1-4).
Iată o întâmplare adevărată petrecută cu câţiva ani în urmă. Un bărbat avea deja cumpărat biletul la un vapor. Voia să călătorească şi să ajungă la o destinaţie exotică. Cu o zi înainte de data îmbarcării, a intervenit ceva important, şi a trebuit să-şi anuleze biletul. Să ne imaginăm ce a simţit a doua zi când a văzut la televizor că acel vapor s-a scufundat şi că nu au fost supravieţuitori. L-a afectat mult acel eveniment din viaţa lui. Viaţa lui spirituală, relaţia lui cu Dumnezeu lăsau mult de dorit. Şi-a zis în sinea lui: "Dacă Dumnezeu a voit să mă lase în viaţă, asta înseamnă că m-a lăsat cu un anume scop, nu a fost doar la întâmplare". Şi a început apropierea de Dumnezeu. Noi toţi avem motive să spunem la fel: Dacă am fost mântuiţi la cruce, dacă am scăpat de inundaţii, dacă am scăpat de cutremure, dacă am scăpat de război, toate acestea înseamnă că au fost cu un anume scop, nu au fost doar o simplă întâmplare. Deci, şi noi să ne schimbăm viaţa.
Billy Sunday (1862-1935), marele jucător de baseball, care a fost convertit la Cristos în urma unei cântări, într-o zi a fost bătut pe umăr de către un prieten creştin care i-a zis: "Billy, îţi spun trei lucruri extrem de importante pe care să le ţii minte pentru mântuirea ta: Stai 15 minute pe zi şi ascultă-l pe Dumnezeu cum îţi vorbeşte. Stai 15 minute pe zi şi vorbeşte cu Dumnezeu. Şi, în al treilea rând, pune de o parte 15 minute în fiecare zi pentru a vorbi cu alţii despre Dumnezeu". Iată un mic program spiritual şi un mic semn al convertirii adevărate şi pentru noi.
Pr. Ioan Lungu
