Să nu avem nici o teamă, Isus este acela care ne va elibera de boli şi moarte.
Ascultând în evanghelia de astăzi cum Isus a vindecat cu atâta uşurinţă boala veche şi fără leac a unei femeii ce suferea de 12 ani, şi apoi cum a înviat cu aceeaşi uşurinţă pe fiica lui Iair, scoţând din ea otrava păcatului şi a morţii, noi credem cu tărie că vindecările miraculoase şi învierile trupeşti, începute de Isus la venirea sa în lume, vor continua şi se vor desăvârşi la venirea sa de-a doua.
Prima lectură de astăzi, luată din Cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 1,13-15; 2,23-24), răspunde astăzi la una dintre întrebările cele mai grele ale omenirii: De unde moartea? Nu numai că moartea oamenilor nu vine de la Dumnezeu, dar Dumnezeu nici n-a pus otravă de moarte în om, nici nu se bucură de moartea omului. Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului.
Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, prin profeţii săi, ne-a vorbit despre faptul că el ne va salva de moarte. Astfel prin:
- profetul Isaia (745-695 î.C.) ne spune: "Morţii vor învia, şi cei care zac în morminte se vor ridica" (Is 26,19).
- profetul Daniel (606-534) ne spune: "Cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula" (Dan 12,2).
- profetul Ezechiel (592-570) ne spune: "Iată, vă voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din ele" (Ez 37,12).
Înainte de venirea sa în lume, Isus Cristos i-a spus Tatălui său ceresc: "Părinte, cruţă-l pe om, vreau să mor eu în locul lui". Şi, într-adevăr, Isus a venit pe pământ, a îndurat dureri şi chinuri, şi apoi a murit pe cruce şi a înviat pentru ca noi oamenii să putem fi vindecaţi şi înviaţi.
În fiecare duminică facem sărbătoare pentru că Isus a înviat, pentru că Isus a învins suferinţa şi moartea noastră, cu moartea şi învierea sa. Din ziua învierii lui Isus nu ne mai temem de moarte. Iată ce a promis Isus : "Cine crede în mine, chiar daca moare, va trai. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri niciodată" (In 11,25,-26).
André-Marie Ampčre (1775-1836) a fost un fizician şi matematician francez. Acesta fiind întrebat odată cum vor învia morţii, a luat un pumn de pilitură de fier şi a amestecat-o cu un pumn de pământ. Apoi a luat un magnet şi cu el a separat pilitura de fier de pământ. Apoi a adăugat: "Dacă un magnet poate separa pilitura de fier de pământ, atunci şi Dumnezeu va putea să adune trupurile noastre din ţărâna pământului".
Răscumpăraţi de pedeapsa păcatului şi a morţii, la crucea lui Isus de pe Golgota, ne putem socoti deja înviaţi prin credinţa şi speranţa pe care le avem.
Chiar de la începutul creştinismului, credincioşii au crezut că tărie în învierea morţilor. Astfel a fost cazul sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia. Pentru credinţa sa în Cristos, a fost arestat şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi, dar el nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian i-a spus: "Cum de îndrăzneşti să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce? Tu numai te prefaci că nu ştii, că Isus după moarte a înviat!" Guvernatorul schimbând vorba îi zise: "Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: "Aceasta este dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!" Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa învierii unde vor primi înapoi trupurile sfâşiate; iar ei rezistat împreună cu el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.
Sfânta Perpetua (+ 202) era o mamă profund creştină. Ea nu a putut fi înduplecată cu nimic, ca să se lepede de Isus, mort şi înviat pentru dânsa. Dusă în faţa călăilor pentru a fi chinuită în chipul cel mai îngrozitor, ea le-a spus călăilor: "Astăzi voi judecaţi peste noi, dar în curând voi veţi fi judecaţi de Mântuitorul nostru. Însemnaţi-vă bine chipurile noastre, ca să ne recunoaşteţi la judecata de apoi şi la învierea de pe urmă!"
Karl Friedrich Stumpf Brentano (+ 1884), profesor de istorie la Innsbruck, fiind pe patul de moarte, şi-a chemat soţia şi copiii şi le-a zis: "Ştiinţa, frumuseţea, onoarea, puterea, bogăţia, toate acestea sunt nimic fără credinţă. Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte". Apoi cu mâna tremurândă, făcu tuturor semnul crucii pe frunţile lor şi apoi adormi în Domnul.
Dar iată ce ne spune sfântul Paul astăzi: "Fraţilor, aşa cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate" (2Cor 8,7-8).
Viaţa, vindecarea şi învierea sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Ca să ne învrednicim de ele, noi trebuie să dăruim altora din ceea ce am primit de la Dumnezeu. Dăruind, îi spunem semenului nostru că vrem ca el să trăiască şi şi să fie fericit. In funcţie pe câţi i-am fericit în această viaţă prin faptele noastre bune, vom primi şi noi bucurie în cer.
Din secolul I, datează o legendă despre Toma, ucenicul, care a fost trimis de Cristos în India. Toma a fost angajat de regele ţării, Gundaphorus, să coordoneze lucrarea de construcţie a unui palat. Regele i-a dat banii necesari pentru angajarea de lucrători şi pentru achiziţionarea materialelor de construcţie. Toma a dat banii la săraci, în acelaşi timp asigurându-l pe rege că palatul se înălţa în ritm constant. Dar pentru că tot amâna să îi arate cum evolua lucrarea, regele a devenit suspicios. În cele din urmă, nemaiputând răbda, l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: "Mi-ai construit palatul?" "Da", a răspuns Toma. "Atunci vom merge ca să îl vedem acum," a dispus regele. Toma i-a răspuns: "Acum nu îl poţi vedea, însă când vei părăsi această lume, îl vei privi cu ochii tăi. ?i-am înălţat palat în ceruri prin dăruirea banilor tăi săracilor împărăţiei tale".
Regele, furios, a poruncit ca Toma să fie aruncat în temniţă. Iar în noaptea ce a urmat s-a gândit şi a chibzuit cum să îl execute. "Hm, am să ordon să fie ars pe rug!" Însă în chiar acea noapte a murit fratele regelui, care, ajuns în ceruri, a văzut palatul pregătit de Toma pentru rege. Imediat a cerut să-i fie îngăduit să se întoarcă pe pământ. Cererea i-a fost ascultată şi trupul mort a prins din nou viaţă. Înviatul a mers şi i-a povestit regelui despre palatul care îl aşteaptă în ceruri. Toma a fost eliberat din închisoare, iar regele şi fratele lui au devenit creştini.
Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega (1562-1635), se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derula înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşita de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru. Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui sa fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice?
Când se apropie ceasul din urmă, deodată a început să vadă lucrurile altfel. Medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: "Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie". "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care a lucrat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor. Aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă în schimbul lor mi s-ar mai adăuga încă o faptă bună!".
O tânăr, pe nume Andrei, mărturiseşte: "Un preot mi-a spus ca atunci când întâlnesc un cerşetor, să mă gândesc că Isus este cel care îmi cere ceva, prin intermediul lui. Şi cum să îl refuzi pe Isus? Cum să nu-i dai din toată inima tot ceea ce ai mai bun, Celui care te iubeşte atât de mult, Celui care ţi-a dat tot ceea ce ai şi eşti?" "Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu" (Prov 19,17)
* * *
Dumnezeu ne iubeşte şi ne salvează din suferinţe şi moarte.
Am să încep consideraţia din această duminică cu o întrebare: "Aţi fost învinuiţi vreodată pe nedrept? Dacă da, nu-i aşa că v-aţi simţit foarte rău? Şi cu atât mai rău v-aţi simţit cu cât lucrul de care aţi fost acuzaţi, nici măcar nu l-aţi gândit vreodată!"
Am început astfel consideraţia de astăzi, căci prea adesea noi oamenii îl acuzăm pe Dumnezeu de lucrurile rele care ni se întâmplă: boală, accident, moarte, ca şi cum ni le-ar fi pricinuit el.
- De ce ne-a făcut Dumnezeu mie asta, striga un bolnav de cancer?
- De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta, striga o familie la moartea unicei lor fetiţe?
- De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta, puteţi striga şi dumneavoastră în necazul prin care treceţi?
Dar oare de la Dumnezeu ne vin durerea, boala, necazul, eşecul, paguba sau moartea? Nu, căci nimic din ce este rău în această lume, nu vine de la Dumnezeu, nu este rânduit de Dumnezeu, nu este făcut de Dumnezeu şi nu bucură pe Dumnezeu.
Să ascultăm numai ce ne spune Sfânta Scriptură în acest sens, în speţă prima lectură de astăzi: "Dumnezeu nu a creat moartea şi nici nu se bucură de moartea celor vii. El a creat totul spre existenţă. El nu a pus venin de moarte în nici o creatură. El l-a creat pe om spre nemurire. El l-a creat pe om foarte bun. El l-a creat după chipul şi asemănarea sa" (Înţ 1,13-15; 2,23-25).
Noi în orbirea păcatului nostru îl acuzăm de vinovat pe Cel Nevinovat, pe Dumnezeu, şi nu spunem aproape nici un cuvânt de adevăratul vinovat de toate relele care ni se întâmplă, şi care este diavolul, prin a cărui invidie au intrat în lume toate: suferinţele, durerile, eşecurile, neîmplinirile, nefericirile, neatenţiile fatale şi moartea.
Tot prima lectură ne spune foarte clar şi răspicat: "Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului" (Înţ 2,15). Căci "plata păcatului este moartea" (Rom 6,23). Cine a muşcat din nada păcatului întinsă de diavol în lume, a muşcat din veninul morţii. Şi de asta nu este vinovat Dumnezeu.
Aşa stând lucrurile, abia acum vedem cât de nedrepţi şi răutăcioşi sunt acei oameni, care se îndepărtează de Dumnezeu Iubire, pentru că au avut neşansa să treacă prin experienţa dureroasă a unei boli, a unei pagube, a unei decepţii sau a unui deces.
Cineva îmi povestea odată că o persoană, în urma unui deces în familie, a trecut la religia musulmană. Iar după ce a intrat în religia musulmană, a mai avut un deces în familie.
Ceea ce trebuie să învăţăm noi astăzi şi să nu mai uităm niciodată, este faptul că pe Dumnezeu îl doare soarta grea în care a căzut omul prin muşcarea din nada păcatului dătător de moarte pe care a întins-o diavolul. Şi în acest sens a elaborat un plan divin, prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin care să aducă omenirea la o fericire mai mare decât cea de la început.
O casă a luat foc. Mama era la cumpărături. În casa care ardea era un copilaş care dormea. Un tânăr pompier s-a oferit să meargă după copilaş. "Şi eu am un copilaş acasă şi dacă locuinţa mea ar lua foc, şi eu aş vrea ca cineva să intre să îmi scape copilaşul". Tânărul pompier a urcat scările, a luat copilul şi l-a aruncat în plasa de salvare. Dar imediat acea casă a cedat şi pompierul acela a pierit în flăcări. 20 de ani mai târziu, lângă un mormânt, o tânără de 20 de ani plânge încetişor. La capul mormântului se înalţă statuia unui pompier. Un domn se opreşte şi o întreabă respectuos: "A fost tatăl dumneavoastră?" "Nu". "Fratele?" "Nu". "A fost omul care a murit pentru mine". Privind crucea, toţi trebuie să spunem: "Isus, a murit pentru mine!"
De aceea Biblia ne spune: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat, că l-a jertfit pe propriul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, dar să aibă viaţă veşnică" (In 3,16).
Prin aceste cuvinte Dumnezeu ne spune, că el l-a jertfit la cruce pe propriul său Fiu, pentru a distruge lucrările diavolului şi ale păcatului (cf. 1In 3,8), adică pentru a distruge: suferinţele de orice fel, necazurile de orice fel, întristările de orice fel, eşecurile de orice fel, pagubele de orice fel, şi moartea sub toate aspectele ei.
Acest lucru l-a ştiut exact femeia cu scurgere de sânge, care suferea de 12 ani, şi pe care nici un doctor pământesc nu a reuşit să o vindece, în ciuda întregii averi cheltuite. Ea a venit la Isus, şi cu mare credinţă s-a atins de el, şi instantaneu a fost vindecată de suferinţa ei. Atunci Isus i-a comunicat şi ceea ce nu se aştepta să audă, că prin credinţa ei a şi fost mântuită, că prin credinţa ei a dobândit şi un loc în împărăţia cerurilor, împărăţia cea fără lacrimi, fără durere, fără tânguire şi fără moarte (cf. Ap 21,4).
Acest lucru foarte important l-a ştiut şi Iair, fruntaşul sinagogii din Cafarnaum, care a venit cu mare credinţă la Isus, şi i-a cerut să-i scoată fiica de 12 ani, din suferinţă şi moarte. Iar Isus printr-o singură prindere de mână, a trezit-o ca dintr-un somn pe fetiţa care murise, făcând de ruşine "râsul lumii" necredincioase.
Acelaşi lucru l-au ştiut foarte bine şi îngrijitorii de morminte din Vicenza, Iatalia. În urmă cu câţiva ani, cineva a vizitat la Vicenţa şi cele cinci cimitire unde au fost înmormântaţi soldaţii englezi care au murit în Primul Război Mondial şi a rămas uimit de îngrijirea dată acelor cimitire, dar mai ales de cuvintele pline de iubire şi credinţă în Dumnezeu, ce le-a găsit peste multe pietre funerare. Iată doar câteva dintre ele: Dumnezeu este iubire; Facă-se voia ta; Doamne, nu putem înţelege dorinţele tale, dar totul e bine când e făcut de tine. Într-o zi vom înţelege. Dumnezeu te-a luat sub protecţia sa.
Acest lucru foarte important trebuie să îl ştim şi noi, în toate durerile şi necazurile noastre. Să venim cu ele la Isus ca să primim rezolvarea lor.
În lectura a doua, sfântul Paul ne invită şi pe noi, împreună cu credincioşii din Corint, să-i ajutăm pe fraţii noştri săraci. A-i ajuta pe săraci înseamnă a-l imita pe Cristos care, pe lângă bunurile trecătoare, dă cel mai mare dar, care este viaţa de aici şi viaţa veşnică (2Cor 8,7-8).
Un înţelept din China petrecea deseori timpul sau liber pe malul unui râu, unde reflecta si medita asupra apei. "De ce faci tu acest lucru?", îl întreba un om. El privi calm în apa, apoi spuse: "Apa se poate asemăna cu un om bun. Acolo unde ajunge apa, ea este darnică şi generoasă. Oriunde ajunge, duce viaţa cu sine". Să dăruim cu generozitate, ca izvorul şi ca pomul bun.
Gabriel Marcel (1889-1973), marele filozof francez, spunea odată: "Cine îl ajută pe aproapele său sărac şi îi dăruieşte din cele necesare, prin acest fapt el îi spune: Vreau ca tu să trăieşti! Vreau ca tu să nu mori!"
Alex Haley (1921-1992), autorul romanului Rădăcini, ne povesteşte cum viaţa tatălui lui s-a schimbat datorită unui gest de bunătate. Tatăl lui Alex era cel mai mic dintre cei opt copii ai unei familii de dijmaşi. O vară a lucrat ca însoţitor de tren ca să câştige bani pentru liceu. Un domn pe care l-a cunoscut în tren, i-a dat 5 dolari. Alex Haley ne spune ce s-a întâmplat apoi: "La începerea anului şcolar, dirigintele l-a chemat la el şi i-a arătat o scrisoare care tocmai sosise. Scrisoarea era de la bătrânul pe care tatăl meu îl cunoscuse în tren şi conţinea un cec de 518 dolari care acoperea taxele şcolare şi cheltuielile esenţiale ale tatălui meu, pe un an întreg". Bunătatea acestui necunoscut l-a adus pe tatăl lui Alex Haley la credinţa în Isus, dar nu numai pe el ci şi pe familia lui, pe el şi generaţiile ce s-a ridicat din această familie. Dragostea noastră pe câţi i-a adus la Isus? Iar a aduce oameni la Isus, înseamnă a-i aduce la vindecare şi înviere.
Închei cu psalmistul: "Te preamăresc, Doamne, pentru lucrările tale minunate" (Ps 29,2) !
Pr. Ioan Lungu
