Trăim într-o lume a banului, hăituită de dorinţa de acumulare sau de grija zilei de mâine. Tuturor ni s-a întâmplat să încercăm să economisim efectiv, cu orice preţ, cu sacrificii şi renunţări - şi totuşi să nu ne ajungă nici banii, nici să nu ne îndeplinim scopul propus. Iar când, disperaţi (sau plictisiţi, sau amărâţi, sau furioşi - fiecare după propriul stil) ne hotărâm să "intrăm" în bani, dându-i cuiva care are mai multă nevoie decât noi, abia atunci vin spre noi mai mulţi bani, ca "din senin" sau scopul propus se împlineşte "de la sine". Nu e nici o minune. E o lege universală şi i se mai spune "legea reciprocităţii". Putem prefera chiar enunţul din fizică: oricărei acţiuni îi corespunde întotdeauna o reacţie egală şi de sens contrar.
Şi fiindcă Dumnezeu "nu joacă zaruri" (Einstein), el e cel dintâi care-şi respectă propriile legi. Vechiul Testament abundă în exemple şi recomandări: "Aduceţi la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa mea; puneţi-mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare" (Mal 3,10); "Ce bine-i merge omului care are milă şi împrumută pe altul" (Ps 111/112,5); "Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat şi altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească" (Prov 11,24), fiindcă "Cel care are milă de sărac, împrumută pe Domnul şi el îi va răsplăti binefacerea" (Prov 19,17).
"Daţi şi vi se va da" spune Mântuitorul. Până aici afirmaţia este una şi aceeaşi cu principiul acţiunii şi re-acţiunii (forţelor) din fizică, enunţat mai sus. Dar măsura divină este alta decât măsura umană. Versetul continuă: "O măsura bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va turna în poală" (Lc 6,38) - cu o condiţie: darul să fie făcut din toată inima, nu pentru vreo recompensă sau în semn de proprie laudă, fiindcă bunurile întregului univers, inclusiv ceea ce considerăm că "ne aparţine de drept" - toate sunt ale lui Dumnezeu. Noi înşine, în măsura în care ne recunoaştem ca administratorii şi nu stăpânii acestor bunuri, suntem ai lui Dumnezeu şi atunci, în calitate de fii ai săi, avem dreptul la moştenirea sa. Iar generozitatea cu care el răsplăteşte dărnicia omului este semn că ne recunoaşte ca fii. "Să dea fiecare aşa cum a hotărât în inima sa: nu cu amărăciune sau silă, fiindcă Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie", spune apostolul Paul (2Cor 9,7). Pentru aceasta, continuă apostolul Paul "Cel care dă sămânţa semănătorului şi pâine ca hrană, vă va dărui şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre, fiind îmbogăţiţi în toate pentru orice binefacere care, prin noi, aduce mulţumire lui Dumnezeu" (2Cor 9,10-11).
Ceea ce aduce nou Noul Testament este iubirea şi mărturia absolută a iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi - prin Fiul său. Crăciunul este în esenţă sărbătoarea pură a acestei iubiri. Să dăruim cu iubire, să dăruim cu bucurie, fiindcă bucuria este floarea iubirii. Mai mult decât darul pe care-l facem (e "luna cadourilor"), important în ochii celui care-l primeşte este iubirea cu care-l dăruim. Prin ochii fiecărui copil ne priveşte Isus - şi poate de aceea copiii ştiu întotdeauna când suntem buni sau nu, când îi iubim cu adevărat sau facem daruri "din obligaţie", fără să ne pese de ei, când ne bucurăm cu bucuria lui şi plângem cu durerea lui - fiindcă orice copil ştie întotdeauna care îi sunt fraţi în Isus.
Când trecem indiferenţi pe lângă o cerere de ajutor, strivim sub tălpi singurul martor în favoarea noastră la judecata lui Dumnezeu: recunoştinţa. Sfârşitul lumii începe cu indiferenţa.
Pe de altă parte, dacă ne gândim la "agoniseala noastră", e bine să ştim că termenul vine de la "agonie" în sens de luptă "pe viaţă şi pe moarte". Şi în această luptă, "când Dumnezeu e cu noi, cine ne poate sta împotrivă?" Iar Dumnezeu devine aliatul nostru atunci când ne recunoaşte ca fiii săi în iubire, în bucurie, în generozitate: "Daţi şi vi se va da".
Ecaterina Hanganu
