Poate că a venit timpul să fie îndreptată o privire analitică şi spre ceea ce reprezintă baza bisericească şi anume comunitatea. Sigur că nu putem accepta viziunea celor influenţaţi de teologia eliberării potrivit cărora totul începe de la aşa-zisa comunitate de bază. Dar ce ne facem atunci când criteriul teritorial axat pe parohie pare să nu mai funcţioneze peste tot? Şi apoi Biserica este formată numaidecât din oameni grupaţi în aşa-zise "comunităţi". Comunităţi de credinţă, de trăire creştină sau pur şi simplu pentru că cineva sau ceva i-a pus împreună, oricum, aici e baza. Ca să nu mai spunem că ne place să considerăm o anumită grupare creştină drept comunitate euharistică, atunci când această amprentă sacramentală este bine pusă în evidenţă, comunitate vie şi aşa mai departe...
Să vedem însă ce rămâne din toate acestea dacă spunem lucrurilor pe nume. Cineva susţinea că în ţările fost-comuniste se constată o mare tendinţă spre colectivism: oamenii se adună cu uşurinţă, se simt bine împreună, sunt dispuşi să pună anumite lucruri laolaltă, dar rămân pe mai departe fiecare cu ale lui, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. "Ca gâsca pe apă", se spunea pe vremuri despre cei care nu se implicau şi nici nu se alegeau cu nimic. Or, aşa-ceva nu poate fi considerat nicidecum un proces constitutiv. Sigur, lumea nu se schimbă peste noapte şi nici Biserica nu începe sau se termină cu o întrunire de persoane. Şi totuşi...
Din primele luni de preoţie mi-a rămas în memorie o moară de apă. Nu se măcina apă în ea, bineînţeles. Curgea însă pe acolo mereu apă şi iar apă. Ca şi cum cineva nu avea ce face cu atâta apă şi trebuia s-o toarne undeva. Mă gândeam pe atunci că semăna cu vorbăria care se turna şi iar se turna în adunările convocate de regim fără însă să se macine vreodată ceva. Căci dialectica era numai un cuvânt "sacru", dezbaterile adevărate un "sacrilegiu", iar orientarea numai spre a combate "orânduirea crudă şi nedreaptă". Vai dacă situaţia s-a transferat cumva în Biserică!
Dar oare în bisericile noastre nu se toarnă şi iar se toarnă şi anume: cuvinte minunate în urechile credincioşilor..., şi haruri sacramentale în suflete..., şi îndemnuri pentru viaţă..., şi uneori chiar sfaturi temerare ("ferească Dumnezeu să fie politice!"). De măcinat însă nu ştiu ce se macină, pentru că - de cele mai multe ori - după, se trece la "lucruri mai serioase" sau "fiecare cu ce-l doare". E adevărat că românul este cam poet din fire şi se simte bine când îi mai vibrează câteva coarde prin suflet, dar pe urmă..., toate rămân ca la început.
Pe la începutul creştinismului însă, un sf. Ignaţiu din Antiohia considera că trebuie să fim numaidecât o făină pregătită să se transforme în pâine. El era dispus să se lase măcinat în acest sens chiar de dinţii fiarelor din Colosseum. După carisma martiriului însă au urmat altele şi altele pentru creştini. Dar, începând cu imaginea bobului de grâu care trebuie numaidecât să moară, continuând cu referirile la multitudinea de boabe adunate şi măcinate pentru a deveni euharistie şi transformările dureroase care s-au verificat în chiar sânul Bisericii de-a lungul veacurilor, toate acestea au dovedit că la această "moară" se macină într-adevăr ceva. Iată de ce, o comunitate creştină este vie şi scapă de eticheta de colectiv, atunci când în ea se "macină" ceva: chiar şi contradicţii, chiar şi inimi frânte, chiar şi orgolii răsturnate. Important este să nu rămână pe mai departe "fiecare cu ale lui".
Pr. Cristian Chinez
