Anul Bibliei în Dieceza de Iaşi a fost gândit cu siguranţă ca un timp de har şi de apropiere, dar şi de apropriere (în sensul de a face să-ţi devină propriu ceva anume) a Sfintei Scripturi.
E frumos când "toată lumea" - sau cel puţin cei din ambientul bisericesc în care te regăseşti din când în când - recurge mai abitir ca altă dată la citate sau reflecţii pe această temă. E înălţător să-ţi atragă atenţia, atunci când intri în biserică, pe lângă Isus Euharisticul şi acest semn al prezenţei în cuvânt, care este Biblia intronizată. Există însă riscul ca, după încheierea anului în cauză, să se înnoade firul sau să se refacă ceea ce părea normal şi fără atâta Biblie.
Situaţi la confluenţa dintre două orientări confesionale (cea aflată la limita iconoduliei şi cea a ţopăitorilor prin Scripturi), nu ne vedem prea curând pe noi, catolicii, nici devoratori de texte biblice şi nici adoratori înverşunaţi ai cuvântului. Cei mai cârcotaşi ar spune că nici măcar nu avem o traducere integrală a noastră proprie. Să însemne această viziune critică echilibru, sau mai degrabă denotă altceva?
Exista pe la noi o vorbă plină de autocritică: "Teoria ca teoria, dar practica ne omoară". Mai recent - fugindu-se de complicaţii - se evită orice teorie. De aceea ţi-o taie scurt: "Undei problema?" Ei bine, problema e că se impune o clarificare, mai curând decât o distincţie, chiar în ceea ce priveşte textul - pentru unii greu digerabil - al Scripturii. E vorba de teorie sau de practică? Dacă e teorie, mai e şi aplicabilă? Dacă e practică, de ce nu se potriveşte ca un şablon peste situaţia actuală de la noi?
Răspuns: Nicăieri în Biblie nu vei găsi o teorie care să rămână la punctele de suspensie în ceea ce priveşte practica, pentru că din textul sacru răzbate cu absolută prioritate trăirea şi reflecţia pornită de la viaţă. Altfel spus, experienţă vie de credinţă. Ca şi cum ar fi fost mai întâi sau exclusiv practica. O practică profund religioasă, dar şi mai profund umană. Plină de comuniune însă. Cu Dumnezeu şi cu ceilalţi.
Poate că unii mai sunt încă obsedaţi de exprimarea nefericită "teoria e una şi practica alta". Da, teoria formulată într-un context (ambient) şi încercarea de a fi aplicată în altul. Poate că unii (mai visători) rămân la imagini ca cea prezentă în opera poetului Ioan Alexandru: la fondarea unei localităţi strămoşii noştri construiau mai întâi biserică. "Alte timpuri!", s-ar exprima nostalgicii. Da, alte timpuri şi în cazul Sfintei Scripturi. Dar de ce ruptură? De unde distanţa care se vrea din start? Sigur că în cazul societăţii organice, când toate cunoştinţele, experienţele şi exprimările culturale şi religioase (inclusiv construirea bisericii) erau un patrimoniu comun şi cumva exclusiv, lucrurile stăteau altfel. Dar în cazul societăţii complexe (cu omul împrăştiat şi tras în toate direcţiile) nu mai există trăiri profunde de credinţă? Şi dacă există, unde sunt expresiile proprii fiecărei comunităţi? În construirea de biserici? Dar pe la noi era împământenită parcă şi practica cu ctitorii. Până şi unii din nomenclatura ateo-comunistă construiau biserici pe cheltuiala proprie. Numai că ruptura rămânea mereu evidentă. Dăinuie poate doar zidurile. Pentru un timp.
Pe linia biblică prioritate are practica, iar aceasta, desigur, exprimată în ceva. Chiar şi în manuscrisele firave din punct de vedere material care au devenit text sacru. Chiar şi în construirea de biserici (expresie de credinţă şi de cultură proprie fiecărui timp). Dar toate acestea dăinuie cu adevărat la alt nivel.
Pr. Cristian Chinez
