Procesul iudaic şi roman împotriva lui Isus din Nazaret
O sentinţă care trebuie atacată
de Gianfranco Ravasi
"Ponţiu, îţi aminteşti de Isus Nazarineanul care a fost răstignit nu ştiu pentru care delict? Ponţiu Pilat îşi încruntă sprâncenele, îşi duse mâna la frunte ca unul care vrea să regăsească o amintire. Apoi, după câteva clipe de tăcere: Isus - murmură el -, Isus Nazarineanul? Nu, nu-mi amintesc". În felul acesta, în relatarea Procuratorul din Iudeea (1902), Anatole France face să reacţioneze un Pilat, de acum pensionat, la solicitările unui fost coleg guvernator din Siria.
În memoria lui se stinsese ecoul acelui proces pe care şi Tacitus îl evocase în puţine rânduri în cartea a XV-a a Analelor: "Crestiani (...) îşi luau numele de la Cristos care a fost condamnat la moarte prin lucrarea procuratorului Ponţiu Pilat sub domnia lui Tiberiu" (44, 2-5). Şi un istoric din aceeaşi ţară cu Isus şi care a trăit puţin după el, Iosif Flaviu, ne-a lăsat în cartea a XVIII-lea a operei sale, Antichităţi iudaice, o semnificativă menţionare a lui Cristos, dacă punem între paranteze probabilele glose creştine posterioare pe care le-a primit acel paragraf: "Tot în acel timp, a trăit Isus, om înţelept, dacă putem să-l numim om. El săvârşea fapte extraordinare, îi învăţa pe cei care doreau să primească cu bucurie adevărul şi a convins mulţi iudei şi greci. El era Cristos. După ce Pilat, în urma acuzării capilor poporului nostru, l-a condamnat la cruce, cei care-l iubiseră n-au dispărut. El le-a apărut a treia zi din nou, viu; profeţiile divine spun aceste lucruri despre el şi foarte multe alte minunăţii. Şi încă până astăzi nu s-a stins tribul creştinilor care îşi ia numele de la el" (63-64).
Nici Pilat, nici Iosif Flaviu sau Tacitus nu şi-ar fi imaginat că acel act procesual, celebrat într-o provincie rătăcită a Imperiului Roman, avea să marcheze în mod indelebil istoria umanităţii. Aşa cum a scris cercetătorul englez Samuel S.G. Brandon în Procesul împotriva lui Isus (1968), sentinţa aceea a fost "cea mai importantă din istoria umanităţii. Nici o acţiune judiciară intentată împotriva unei persoane nu este cunoscută de un număr tot aşa de mare de persoane. Efectele procesului lui Isus în istoria umană sunt incalculabile". Cele mai celebre cazuri judiciare, ca acela împotriva lui Socrate, desfăşurat la Atena în anul 399 înainte de era creştină, sau cel care, în anul 1431, a trimis-o la arderea pe rug pe Ioana d'Arc, sau cel deschis de Inchiziţie împotriva lui Galileo în anul 1633, pălesc în faţa celor două sesiuni procesuale grăbite, în timp de mai puţin de 24 de ore şi celebrate în faţa Sinedriului şi a procuratorului roman, care au trimis la pedeapsa capitală pe acel predicator ambulant din Galileea, cu numele Isus din Nazaret, pe la începutul anilor 30.
Orele acelea s-au înscris nu numai în istorie, ci şi în credinţa a milioane de persoane şi revizitarea lor este şi astăzi o aventură riscantă, pentru că în ele se împletesc chestiuni istorice, probleme teologice, emoţii spirituale şi chiar degenerări seculare. De fapt, nu putem ignora că, timp de secole, procesul lui Isus a constituit ocazia de a-i stigmatiza de "deicid" pe "iudeii perfizi" şi a dezlănţui excesele celui mai infam antisemitism. Misterele medievale despre pătimirea lui Cristos îi puneau în scenă pe evreii din Sinedriu îmbrăcaţi ca evreii din ghetourile de atunci, lăsând astfel, uneori, cale liberă răbufnirilor violente şi incursiunilor antiiudaice. A fost nevoie de Conciliul al II-lea din Vatican, cu "Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine" (Nostra aetate), pentru a avea curajul de a înfrunta această istorie spinoasă în mod nou: "Cu toate că autorităţile iudeilor şi adepţii lor l-au dus pe Cristos la moarte, totuşi cele săvârşite în timpul pătimirii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi" (nr. 4).
Reconstituirea pe care noi o încercăm acum nu poate să fie decât schematică. Să ne gândim că un important exeget american ca Raymond E. Brown, în opera sa Moartea lui Mesia (Queriniana 1999), dedică analizei istorico-critice a relatării evanghelice a procesului împotriva lui Isus cam 615 pagini foarte dense! Textul-bază de la care trebuie să pornim este, desigur, cel din cele patru rapoarte evanghelice care, însă, nu sunt nici o cronică judiciară, nici înregistrarea unor acte procesuale, nici un dosar documentar în sens strict. Evangheliştii nu ne oferă o istorie sterilă, ci interpretată şi iluminată de credinţa în Cristos cel glorios al Paştelui. Totuşi, ne oferă o relatare a unor evenimente istorice, selecţionate însă şi conform instanţelor Bisericii de la începuturi şi ale raporturilor ei cu romanii şi, mai ales, cu evreii. Nu uimesc, de aceea, anumite divergenţe în amănunte sau anumite reelaborări sau introduceri de scene. Nu trebuie să uimească nici diferitele reconstruiri ale procesului pe care cercetătorii moderni le-au făcut bazându-se pe cele patru pagini din Marcu (14,53-15,20), din Matei (26,57-27,31), din Luca (22,63-23,25) şi din Ioan (18,12-19,16), nici nu trebuie să uimească diferitele atribuiri a responsabilităţii faţă de condamnarea lui Isus.
Astfel, pentru unii, responsabilitatea primară trebuie atribuită autorităţilor iudaice care, după o procedură penală în faţa tribunalului suprem al Sinedriului şi după o sentinţă cu motivaţie religioasă, au înaintat cazul la guvernatorul roman numai pentru că era singurul care putea să dea condamnări la moarte în Palestina ocupată. Aspectul politic este introdus în sentinţă numai pentru a face acceptabilă cererea adresată puterii imperiale. Acesta este rezultatul obţinut, de exemplu, de un studiu cunoscut despre procesul lui Isus, cel al germanului Josef Blinzler (1951). Desigur această interpretare n-are nimic de-a face cu tradiţionalul antisemitism pentru care Israelul de ieri şi de astăzi ar fi "in solidum" responsabil de acea operaţiune judiciară.
În schimb, pentru alţii, responsabilitatea primară a condamnării la moarte a lui Isus cade asupra autorităţii romane, singura competentă în materie de pedeapsă capitală. Sinedriul, în aceste cazuri, putea doar să instrumenteze cauza şi să emită o sentinţă care, însă, cerea în mod absolut convalidarea din partea guvernatorului roman. Ori, acuza formulată de Sinedriu împotriva lui Isus, după faza de instrumentare, ar fi fost aceea de colaborare cu bandă armată (cu zeloţii, partizani antiromani) împotriva siguranţei statului imperial. Această interpretare porneşte de la convingerea că rezonanţa avută de predica lui Isus fusese în mod prevalent politică, sau măcar aşa fusese văzută de Sinedriu. Germanul Hermann S. Reimarus a fost cel dintâi care a propus această teză în anul 1778. Ea a fost preluată de mulţi alţi istorici şi exegeţi şi, îndeosebi, de Brandon pe care l-am citat. Nu a lipsit nici tentativa unui istoric evreu, Chaim Cohn (1968), de a dezvinovăţi Sinedriul până la punctul de a susţine că, în realitate, tribunalul iudaic ar fi făcut cu dezbaterea sa procesuală un efort extrem pentru a-l salva pe îndărătnicul Isus din mâinile puterii romane, încercând să-l facă să retracteze periculoasele lui pretenţii mesianico-politice.
Deci, în reconstruirea acelor evenimente, este greu să rămânem neutri. Noi, acum, ne mulţumim cu o prezentare esenţială şi de popularizare a substanţei acelui eveniment. Isus este arestat noaptea pe moşioara numită Ghetsemani ("teasc pentru măsline"), la poalele muntelui Măslinilor, şi este transferat sub escortă în faţa fostului mare preot Anna, pentru un prim interogatoriu informal. Puterea foarte mare a lui Anna (numele este un diminutiv ebraic de la "Ioan"), mare preot între anii 6-15 din era creştină, este comprehensibilă numai dacă ne gândim că în acea funcţie supremă din ebraism el va reuşi să promoveze după el cinci fii ai săi şi pe ginerele Caiafa, care a condus Sinedriul între anii 18-36, urmând după primul fiu al lui Anna. Din punct de vedere istoric, dificultăţile cu privire la datele evanghelice despre procesul iudaic al lui Isus încep, în schimb, cu transferarea imputatului la Caiafa pentru o şedinţă nocturnă a Sinedriului. De fapt, tratatul despre Sinedriu din Mishnah, marea colecţie de tradiţii rabinice, afirmă că procesele capitale puteau să fie celebrate numai ziua şi în sediul oficial al Sinedriului, aşa-numita "aulă a pietrei pătrate" care era la templu şi pe care probabil că arheologii au reuşit s-o identifice. Şedinţa din noaptea aceea ar fi, de aceea, ilegală şi sentinţa invalidă.
Termenul grec Sinedriu - transcris în ebraică Sanhedrin - înseamnă "adunare" şi indică unicul organ politico-religios recunoscut de puterea romană, responsabilă cu administraţia autonomă iudaică, în cadrul limitelor foarte precise codificate de Roma. Compus din şaptezeci de membri la care se adăuga preşedintele, adică marele preot în funcţie - a cărui dependenţă de autoritatea romană era în mod simbolic atestată de faptul că haina lui solemnă de ceremonie era păstrată în Fortăreaţa Antonia (sediul procuratorului) - Sinedriul era împărţit în trei sectoare. Primul era consistoriul foştilor mari preoţi şi al celorlalţi preoţi de rang înalt: dintre ei se alegea "supraintendentul templului", destinat să comande poliţia iudaică în slujba templului. A doua arie era reprezentată de "bătrâni", adică de membrii aristocraţiei laice şi funciare, apartenenţi - ca şi preoţii - la partidul conservator al saduceilor. La al treilea nivel erau "cărturarii", adică intelectualii (teologi şi jurişti) de sorginte burgheză şi de orientare "progresistă", şi pentru aceasta apartenenţi la fariseism, linia politico-religioasă mai deschisă, în pofida impresiei contrare care se poate scoate din Evanghelii. Isus, conform lui Matei şi Marcu, a fost convocat de această adunare în stare de arest în timpul unei şedinţe nocturne.
Dar, aşa cum spuneam, o asemenea şedinţă a Sinedriului, şi mai mult în reşedinţa privată a marelui preot, nu era ilegală? Răspunsul nu trebuie căutat atât în faptul că autorităţile iudaice aveau puţine scrupule legale faţă de un personaj devenit prea incomod, cât mai ales în relatarea oferită de Luca despre acele evenimente (22,66-71). De fapt, al treilea evanghelist, probabil mai atent la precisa desfăşurare istorică a evenimentului, pune interogatoriul adevărat şi propriu al lui Isus nu noaptea, ci "când s-a făcut ziuă... l-au adus la Sinedriul lor". Şi Matei şi Marcu ştiu de această reuniune matinală, dar o consideră numai ca semnătura formală a celei nocturne. Deci, am putea reconstrui astfel procesul iudaic împotriva lui Isus. În noaptea arestării, Isus este transferat în palatul marilor preoţi Anna şi Caiafa pentru a fi supus unui prim interogatoriu informal. Ziua următoare, în zori, acea schiţă de instrumentare se formalizează cu o şedinţă adevărată şi proprie, cu un interogatoriu şi cu o sentinţă.
Să intrăm, acum, în interiorul aulei Sinedriului pentru a urmări dezbaterea. Se începe cu prezentarea martorilor, cel puţin doi conform normativei biblice. Depoziţia lor se referă la declaraţiile mai puţin respectuoase ale lui Isus cu privire la templu, inima spiritualităţii iudaice: "Pot să distrug templul lui Dumnezeu şi să-l reconstruiesc în trei zile". Ştim că, în realitate, Isus, cu acea ocazie, folosise templul ca simbol al noului cult pe care el voia să-l inaugureze în trupul său glorios. La aceste acuze, Isus opune o tăcere stranie. Pentru a îndrepta interogatoriul spre un rezultat mai puţin vag, marele preot formulează o întrebare mesianică precisă, la care Isus replică printr-un răspuns la fel de precis. Iat-o în redactarea lui Marcu: "Tu eşti Cristos, Fiul Celui Binecuvântat?". Isus a răspuns: "Eu sunt. Şi-l veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului" (14,61-62). Desigur, evangheliştii au transcris întrebarea şi răspunsul ţinând cont de toată cunoaşterea misterului lui Isus Cristos pe care o aveau. Cuvintele lui Caiafa voiau să-l provoace pe Isus la o simplă declaraţie mesianică, gravă, dar nu blasfemiatoare, pentru că în Israel Mesia era considerat o creatură umană. În schimb, Isus răspunde unind împreună două texte mesianice de valoare diferită şi aplicându-le sieşi.
Primul text este luat din Psalmul 110 şi poate fi referit la orizontul lui Mesia pământesc, aşteptat de Israel de-a lungul liniei dinastice davidice. Însă al doilea text, luat din capitolul 7 al cărţii lui Daniel, avea în iudaism o valoare mai misterioasă, deoarece prezenta un "Fiu al Omului" mesianic diferit: el "venea pe norii cerului", deci era părtaş de însuşi orizontul lui Dumnezeu. Isus, în ochii lui Caiafa, nu-şi arogă numai titlul mesianic davidic, ci şi acea misterioasă calitate transcendentă, unindu-le împreună în persoana sa, făcându-l astfel pe preşedintele Sinedriului să izbucnească: "A blasfemiat!" Cu gestul ritual al "sfâşierii hainelor", în semn de doliu şi de profundă emoţie în faţa unui scandal sau a unei josnicii, Caiafa solicită aprobarea sentinţei: "Ce vi se pare?" Şi adunarea ratifică: "Este vrednic de moarte!"
Se deschide, astfel, al doilea act din ziua aceea, cea mai lungă din istorie. Isus este transferat la "pretoriul" procuratorului roman. Cu privire la situarea topografică a acestui palat există o controversă arheologică care durează de mulţi ani. În timpul anului, procuratorii locuiau la Cezareea Maritimă, minunat oraş roman construit de Irod pe malurile Mediteranei. Ca şi ceilalţi procuratori, şi "Ponţiu Pilat, prefect al Iudeii" - titlul care se citeşte pe celebra inscripţie de pe o temelie descoperită la Cezareea în anii 1959-1964 - venea la Ierusalim cu ocazia solemnităţilor ebraice din motive de reprezentanţă şi de ordine publică şi locuia în Fortăreaţa Antonia. Patru turnuri şi patru aripi închideau la mijloc o curte pavată cu pietre. Ei bine, Ioan aminteşte acest amănunt: "Pilat l-a dus pe Isus afară şi s-a aşezat pe un tron în locul numit Lithostrotos, în ebraică Gabbata" (19,13). Dacă în aramaică Gabbata înseamnă "înălţime", grecescul Lithostroton face trimitere la o curte "pavată cu piatră". Din cauza complexităţii şi a disputelor dintre cercetători cu privire la situarea pretoriului roman în Ierusalim, noi punem între paranteze identificarea lui topografică şi urmărim orele petrecute de Isus şi evenimentele procesului la guvernatorul din Roma. Capul de acuzare prezentat de Sinedriu este acum de tip politic, pentru a putea fi primit de tribunalul roman: "L-am găsit pe acesta instigând poporul nostru şi oprindu-ne să plătim tribut cezarului şi spunând că el este Cristos, regele" (Lc 23,2). Pilat, procurator al Iudeii între anii 26-36, îl interoghează pe imputat cu detaşare, obţinând răspunsuri reticente ("Tu ai spus") sau tăcerea. Înţelegând că se află în faţa unui caz încărcat de subînţelesuri, de ambiguităţi şi de nuanţe proprii ale unui popor foarte sensibil şi supărăcios, Pilat nu ratifică imediat acuza iudaică, ci deschide un supliment de instrumentare.
Pe de altă parte, de la istoricul iudeu Iosif Flaviu ştim că Pilat nu strălucea prin tact şi abilitate diplomatică faţă de un popor aşa de neîmblânzit şi dur. În primii ani ai administraţiei sale aproape că prinsese gust să-i provoace pe evrei. Introdusese în templu medalioanele împăratului pe steagurile armatei, cauzând o reacţie violentă a evreilor care considerau acel gest un sacrilegiu. Şi Pilat, după o reprimare brutală, a fost constrâns să cedeze, retrăgând însemnele acelea. Însă acelaşi lucru s-a repetat cu "scuturile aurite" care aveau o inscripţie în cinstea împăratului, creând alte reacţii şi reprimări. Şi Luca menţionează unul din aceste acte brutale ale lui Pilat: "Au venit unii care au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor" (13,1). Filozoful iudeu din Alexandria Egiptului, Filon, îl prezintă pe Pilat ca "om inflexibil prin natură şi, suprapus peste aroganţa lui, dur, capabil numai de abuzuri de putere, de violenţe, răpiri, brutalităţi, torturi, execuţii fără proces şi cruzimi înspăimântătoare şi nelimitate".
Cu obişnuita neîncredere şi cu un iz de provocare, Pilat încearcă să devieze procesul spre un rezultat neagreat de Sinedriu. Numai Luca ne informează că Pilat recurge şi la un fel de diversiune chiar în cadrul procedurii judiciare. Îl trimite pe imputat la Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care avea jurisdicţie asupra Galileii, regiunea în care Isus îşi începuse activitatea sa "periculoasă". Eşuând această manevră, recurge la aplicarea "privilegiului pascal", un act de clemenţă despre care însă nu avem alte atestări precise: "La fiecare sărbătoare, guvernatorul obişnuia să elibereze un deţinut pentru popor, pe care îl voiau ei. Pe atunci aveau un deţinut vestit, numit Baraba. Deci, când s-au adunat, Pilat le-a zis: Pe cine vreţi să vi-l eliberez: pe Baraba, sau pe Isus care se numeşte Cristos?" (Mt 27,15-17). Dar şi această tentativă eşuează şi, în faţa rezistenţei nete a autorităţilor iudaice, care implică şi cetăţenii din Ierusalim în cererea condamnării capitale, Pilat dă înapoi.
Există în cadrul relatării evanghelice, pe care acum am reconstruit-o în punctele principale, o subliniere precisă care reflectă cu siguranţă starea raporturilor dintre Biserica de la începuturi şi iudaism. Această insistenţă dă curs unei adevărate tradiţii care va trece şi prin Evangheliile apocrife care au urmat. Paginile evanghelice despre procesul lui Isus ne oferă un portret binevoitor al lui Pilat. De trei ori el le replică iudeilor: "Nu am găsit nimic în el ca să merite moartea". Pe de o parte, este îndârjirea preoţilor şi a mulţimii: Matei ajunge până acolo încât să pună în scenă "tot poporul" cu o declaraţie de responsabilitate totală şi oficială ("Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri", 27,25). Pe de altă parte, în schimb, Pilat recurge la tacticile alternative descrise mai sus, dialoghează cu Isus despre "împărăţia" sa şi despre "adevăr" într-o scenă prezentată numai de Ioan şi devenită celebră pe bună dreptate. "Isus i-a răspuns: Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu. Pilat i-a zis: Ce este adevărul?" (18,37-38).
Însă Pilat este prezentat cu simpatie mai ales de Matei, care ne oferă două episoade necunoscute de ceilalţi evanghelişti. Primul este cel al soţiei procuratorului, pe care tradiţia succesivă din Bisericile orientale o va canoniza cu numele de Procla sau Claudia Procula. "Nimic să nu faci dreptului aceluia, căci multe am suferit azi în vis din cauza lui" (27,19), spune femeia, adăugând, deci, un fel de revelaţie cerească. Al doilea episod este în finalul procesului, când Pilat face acel gest care, după aceea, va deveni vestit, deşi cu o conotaţie un pic negativă de indiferenţă: "Pilat a luat apă şi s-a spălat pe mâini înaintea poporului, spunând: Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept. Voi veţi vedea!" (27,24). Gestul este tipic biblic, şi nu roman, aşa cum este biblic limbajul folosit de procurator. De aceea, probabil că Matei a voit mai mult să opună buna dispoziţie a păgânului roman ostilităţii conaţionalilor decât să ne dea o cronică a acelor momente.
Şi tradiţia creştină succesivă a fost înclinată să atenueze responsabilităţile lui Pilat în condamnarea lui Isus şi să le accentueze pe cele iudaice. Sunt semnificative discursurile lui Petru în Faptele Apostolilor: "Bărbaţi israeliţi, Isus din Nazaret a fost încredinţat vouă şi voi l-aţi răstignit pe cruce şi ucis prin mâinile celor fărădelege... Aşadar, să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit. Voi l-aţi dat în mâinile lui Pilat şi l-aţi renegat înaintea lui, pe când el era hotărât să-l elibereze. Voi l-aţi renegat pe cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă fie graţiat un om criminal" (2,23.36; 3,13-14).
Această idee trece şi în apocrife, cum ar fi, de exemplu, Evanghelia lui Petru, care a fost definită "cea mai veche relatare necanonică a pătimirii", scrisă prin jurul anului 100 şi descoperită abia în 1887 în Egiptul de Nord în mormântul unui călugăr. Textul care a ajuns la noi începe aşa: "Însă nici unul dintre evrei nu şi-a spălat mâinile, nici Irod, nici vreunul dintre judecătorii săi. Pentru că ei nu voiau să se spele, Pilat s-a ridicat". Totuşi, trebuie să repetăm că această interpretare nu poate deloc să justifice vreo teorie antisemită. De fapt, nu e vorba de o judecată rasială, ci numai istorică (despre câţiva responsabili precişi, mai ales din înalta clasă sacerdotală) şi teologică. Petru, în discursul citat din Faptele Apostolilor, vorbeşte în mod explicit despre misteriosul "plan hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu" (2,23).
În apendice şi cu totul marginal la reconstruirea noastră esenţială a procesului lui Isus, rezervăm o aluzie şi la pitoreasca tradiţie apocrifă referitoare la Pilat. Scriitorul martir Iustin, pe la anul 155 menţiona existenţa Faptelor lui Pilat, un text care, în realitate, a ajuns la noi în greacă, coptă şi latină sub numele de Evanghelia (sau Memoriile) lui Nicodim. El conţine un scenariu colorat şi folcloric al procesului lui Isus. Acuzele prezentate de iudei împotriva lui Isus sunt de două tipuri: naşterea lui necurată din desfrâu şi încălcarea legii, mai ales a odihnei de sâmbătă. Dar să-i dăm cuvântul naratorului antic. "Pilat a chemat un curier şi i-a spus: Să fie adus aici Isus, dar cu gentileţe! Curierul a ieşit afară şi când l-a recunoscut pe Isus, l-a adorat, a întins la pământ ştergarul pe care-l avea în mână şi i-a spus: Doamne, mergi aici, deasupra, şi vino, pentru că te cheamă guvernatorul... Atunci când Isus a intrat, imaginile pe care stegarii le aveau pe insigne s-au înclinat singure şi l-au adorat pe Isus". Apoi încep să defileze martorii apărării: sunt orbi, paralitici, un cocoşat, femeia care suferea de hemoragie, vindecaţi de Isus, şi Nicodim. Însă rezistenţa ebraică este implacabilă şi atunci: "Pilat a porunci să fie tras vălul în faţa scaunului de fildeş şi i-a spus lui Isus: Poporul tău te acuză că îţi iei titlul de rege. De aceea am decretat ca, îndeplinind legea cucernicilor împăraţi, să fii mai întâi biciuit şi apoi atârnat pe crucea din grădina unde ai fost arestat. Disma şi Gesta, amândoi răufăcători, să fie răstigniţi cu tine".
Alături de aceste Fapte ale lui Pilat, înfloresc în ambientul creştin alte scrieri aproape întotdeauna favorabile procuratorului. Astfel, a ajuns la noi un raport apocrif al lui Pilat dat împăraţilor Tiberiu şi Claudiu cu respectivele răspunsuri; a fost inventată şi o scrisoare a lui Pilat adresată lui Irod şi chiar s-a crezut că ea conţine Paradosis a lui Pilat, adică o ipotetică "tradiţie" despre viaţa lui ulterioară. Istoricul creştin Eusebiu din Cezareea se plângea că împăratul persecutor Maximin, în anul 331, a împărţit în şcoli false Memorii ale lui Pilat "pline de nelegiuire împotriva lui Cristos" şi a poruncit să fie învăţate pe de rost de copii pentru a-i instiga la ură împotriva creştinismului. Dar mai ales asupra morţii lui Pilat se vor năpusti apocrifele creştine, cu un gust uneori macabru. Moartea cea mai des folosită este aceea a decapitării din porunca lui Tiberiu: însă Cristos îl primeşte în cer pe procurator şi pe soţia lui. Nu degeaba Biserica etiopiană îl venerează pe Pilat ca sfânt şi l-a introdus în calendarul ei liturgic.
Mai întâmplătoare este moartea lui Pilat conform citatei Paradosis, care o situează într-o partidă de vânătoare cu împăratul. "Într-o zi, Tiberiu, mergând la vânătoare, urmărea o gazelă; dar când aceasta a ajuns în faţa uşii peşterii, s-a oprit. Pilat s-a aplecat să se uite. Cezarul a lansat imediat o săgeată pentru a lovi animalul, dar ea a străbătut intrarea peşterii şi l-a omorât pe Pilat". Mai tragic este sfârşitul relatat de un alt text şi devenit popular în Evul Mediu. Pilat s-a sinucis la Roma cu pumnalul preţios pe care-l avea cu el. Aruncat cu o greutate în Tibru, cadavrul a trebuit să fie scos pentru că atrăgea toate spiritele rele făcând periculoasă navigaţia pe fluviu. Mutat la Vienne în Franţa şi scufundat în Rhone, a trebuit să fie scos din acelaşi motiv şi îngropat la Lausanne. Dar şi aici, din cauza trupului său infestat de demoni, a trebuit să fie exhumat şi aruncat într-o fântână naturală în munţi.
Pe incomodul scaun de fildeş din Iudeea au trecut şi aveau să treacă alţi procuratori, dintre care unii mai buni decât Pilat, alţii desigur mai răi. Nici unul dintre aceştia nu a rămas aşa de puternic imprimat în istorie ca Ponţiu Pilat, chiar dacă acesta a fost suspendat din funcţia sa din porunca superiorului său direct, legatul din Siria, Vitellius. De fapt, numele acestui funcţionar roman răsună şi astăzi, în fiecare duminică, sub cupolele bisericilor noastre: "a fost răstignit sub Ponţiu Pilat". Şi asta pentru că viaţa lui s-a încrucişat într-o zi cu viaţa unui (aparent) modest supus al puterii imperiale romane, Isus din Nazaret.
(După L'Osservatore romano, 28 martie 2010)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
