Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea părintelui Mauro Gagliardi
În apropierea Crăciunului, pr. Nicola Bux, cunoscut teolog şi liturgist, ne propune o frumoasă şi elevată meditaţie teologico-liturgică, inspirându-se din Revelaţia biblică şi din Tradiţia din Occident şi din Orient. Textul, vrednic de o lectură atentă, reprezintă şi un mic dar pe care rubrica "Spiritul liturgiei" vrea să-l ofere propriilor cititori, pentru ca să guste în mod spiritual celebrările solemne care caracterizează aceste zile de sărbătoare (pr. Mauro Gagliardi).
* * *
Nicola Bux
Aşa cum nu se pot împărţi în Sfânta Scriptură cuvintele şi gesturile, tot aşa nu se poate despărţi Cuvântul de Euharistie, cateheza de sacramente, adoraţia de comuniune, pentru că înseamnă a despărţi natura divină a lui Cristos de cea umană, ca şi cum Cuvântul nu s-ar fi întrupat. Credinţa catolică se propune în întâlnirea sacramentală, făcută din gesturi şi cuvinte, din semne, din frumuseţe, din lumini, de imagini, de strălucire, cum este deosebit de evident în liturgiile orientale. Se întâmplă în mistere, în funcţie de timpuri şi moduri diferite pentru fiecare, întâlnirea cu Domnul, o experienţă pe care sfântul Paul o descrie ca un proces de percepţie a formei şi de răpire, am spune de estetică şi extaz: "Noi toţi care, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios prin Duhul Domnului" (2Cor 3,18).
Căutarea constantă a sacrului descrie spaţiul amplu al misterului în care preotul se mişcă atunci când celebrează liturgia sacră: omul poate să fie răpit şi dus la el prin contemplaţie sau pur şi simplu poate adera la el cu intelectul şi voinţa graţie revelaţiei. Sunt câteva simptomuri ale schimbului minunat între cer şi pământ, între divinul şi umanul inaugurat de întruparea Cuvântului, Isus Cristos, "cel mai frumos dintre fiii omului" (Ps 44,3), paradoxul celui care este cel mai frumos şi în acelaşi timp "nu are înfăţişare nici frumuseţe pentru a atrage privirea noastră" (Is 53,2): el este, conform frazei celebre a lui Dostoevski, frumuseţea răscumpărătoare care ne va mântui. Nimic nu reuşeşte în contact mai bine decât arta creată de credinţa şi de chipul sfinţilor care trebuie căutate în fiecare zi, aşa cum îndeamnă Didahia. Pentru a învăţa să vedem şi să cunoaştem frumuseţea divină, conform lui Ioan Damaschinul, nu folosesc conceptele care creează idoli, sau gnoza, ci este necesară uimirea: se poate spune că de la adoraţie începe înţelegerea misterului creştin. Teologii mistici, de la Dionisie Areopagitul la Ioan al Crucii, au pornit de la forma fiinţei pentru a ajunge la spiritul interior, conform metodei întrupării Cuvântului: "lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om" (In 1,9); au arătat coincidenţa, într-un fel, dintre mistică şi estetică. Dumnezeu s-a revelat, a manifestat forma sa omului; acesta, prin intermediul lui, vizibil în liturgie, este atras să participe la gloria lui Dumnezeu: "Pentru că noi cunoscându-l pe Dumnezeu în mod vizibil, prin intermediul lui suntem răpiţi la iubirea lucrurilor invizibile"1. De fapt, în Crez se mărturiseşte credinţa în Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile: să se observe atributul invizibile la substantivul lucruri care în mod obişnuit este referit la materialitate, în timp ce aici se referă şi la sfera invizibilului.
Trebuie să ne întrebăm: omul modern este capabil să înţeleagă liturgia catolică? Să înţeleagă că în ea "cerul coboară pe pământ", misterul poate fi întâlnit şi atins? Romano Guardini se îndoia de capacitatea omului modern de a o înţelege2. Omul modern trăieşte în imanentism, în materialism, dar în acelaşi timp simte insatisfacţia, nevoia de a ieşi din această capcană, de a găsi o soluţie la această situaţie şi atunci trebuie să-l facem să întrevadă o posibilitate de răspuns la întrebarea pe care o poartă înlăuntrul său. Liturgia este răspunsul la nevoia de a întâlni sensul vieţii, de a ne apropia de mister, aproape de a-l simţi şi de a fi într-un fel învăluit de el, implicat: acest lucru atinge fiinţa umană, evocă în sufletul uman nostalgia de absolut, de divin. Isus i-a revelat lui Nicodim dubla sa natură, divină şi umană, în unitatea persoanei: "Nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului" (In 3,13). În acelaşi timp a revelat scopul venirii lui în lume: să dăruiască viaţa veşnică şi mântuirea (cf. In 3,15-17), să facă în aşa fel încât fiinţa umană şi cosmosul să ajungă la Dumnezeu; deci, pentru aceasta, trebuia să deschidă o breşă, să ofere o scară pentru a urca, pentru a face urcarea spre Dumnezeu. În coborârea Cuvântului se adevereşte împărtăşirea, din partea Logosului veşnic, a vieţii fiinţei umane; deci misterul s-a făcut trup, a intrat în cotidianitatea noastră şi de aceea nu trebuie să ne fie frică. Îngerul i-a spus Mariei: Nu te teme, nu-ţi fie frică. Isus amintea asta discipolilor: nu vă fie frică, eu sunt.
Slujirea preotului, în special în liturgia sacră de Crăciun, este asemenea cu aceea a îngerilor: să vestească prezenţa Mântuitorului care învinge orice frică. Fiinţa umană se teme atunci când nu deschide ochii asupra faptului că misterul s-a făcut trup, a devenit unul dintre noi. De fapt, dacă este mare ceea ce ne-a fost promis, conform sfântului Augustin, şi mai mare este ceea ce s-a întâmplat: faptul nemaiauzit al unui Dumnezeu care coboară în lume asumând omenitatea noastră, împărtăşind-o total din interior, deci dezvăluind istoriei semnificaţia ei şi imprimându-i direcţia finală.
Concepţia "cosmică" adoratoare a lui Dumnezeu prezent în misterul sacramental era proprie a părinţilor ca Augustin; a monahilor ca Nicodim, de la sfântul munte Athos; a teologilor ca Toma de Aquino. De aceea ei se simţeau responsabili de introducerea credincioşilor în mister, vedeau pe preot ca administrator al tainelor, deci interpret şi mistagog al misterului divino-uman, care este lumina adevărului venit în lume. Lumina este ea însăşi o realitate misterioasă, şi este umilă, pentru că nu vrea să se arate pe ea însăşi ci tot restul; este transparenţă a realităţii; este compusă din toate culorile, aşa încât să fie transparentă. În mod magistral, sfântul Ambrozie învaţă că "lumina misterelor este mai pătrunzătoare dacă loveşte pe neaşteptate în loc să vină după primele semne ale vreunei tratări prealabile"3.
În liturgia bizantină, corul aclamă după împărtăşanie: "Am văzut lumina cea adevărată, am primit pe Duhul ceresc, am găsit credinţa cea adevărată, adorând Treimea neîmpărţită, pentru că ea ne-a mântuit". Pentru a înţelege asta, trebuie urmat itinerarul pe care ea îl face şi care-şi are punctul de sprijin în fraza din psalm "În lumina ta noi vedem lumina" (Ps 36,10). De când Dumnezeu s-a făcut om şi forma a iradiat divinitatea, liturgia comunică acea lumină, pentru ca fiinţa umană privind lumina adevărată să perceapă lumina lui Dumnezeu. Iată pentru ce liturgia este sinonim al frumuseţii, al luminii - textele liturgice romane de Crăciun au ca temă lumina apărută, manifestată în Cristos -: aşa cum lumina fizică face să funcţioneze ochii noştri, care altminteri în întuneric, deşi perfecţi, n-ar funcţiona, tot aşa este Isus Cristos, care a spus: "Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu umblă în întuneric" (In 8,12); adică, fac să vadă, fac să funcţioneze ochii spiritului vostru; fără mine fiinţa umană nu vede, rămâne oarbă pentru că lumina face să fie ochii şi face să existe lucrurile. Dacă lumea ar fi permanent în întuneric, toate lucrurile din lume n-ar avea formă şi existenţă, aşadar lumina este sinonim al vieţii. "În lumina ta vedem lumina" înseamnă: în contemplarea ta noi înţelegem sensul vieţii. Suntem în centrul misterului lui Dumnezeu unul şi întreit, manifestat în Isus la Epifanie, la Botez, la Schimbarea la Faţă. Cristos comunică prin forma umană transfigurată strălucirea Tatălui, gloria lui Dumnezeu. Trupul lui Cristos este sacramentul Tatălui, trupul lui Cristos este sacrament al divinităţii. Coborârea (catabasis) şi înjosirea (kenosis) lui Dumnezeu merge de la misterul întrupării până la misterul răscumpărării. Crăciunul este începutul, chiar dacă celebrarea lui în anul liturgic s-a afirmat abia după ce Biserica pusese în centrul timpului anual misterul Paştelui. În ritul bizantin pentru pregătirea darurilor (proscomidia), în care Biserica comemorează anii petrecuţi de Isus înainte de viaţa publică, se folosesc nişte instrumente sacre care amintesc de Naştere, cum ar steaua sau asteriscul, format din două semicercuri din metal preţios, încrucişate unul peste altul, în vârful căruia este pusă o cruce şi în partea de jos o stea mică, pe patena sau discul pâinii - ieslea unde a fost aşezat Dumnezeu prunc - pentru a simboliza steaua care i-a condus pe magi la peşteră.
Locul pregătirii (protesis) este ca peştera misterioasă în care Mântuitorul s-a învrednicit să se nască atunci când cerul a fost adus pe pământ: el a devenit peşteră şi aceasta s-a transformat în cer4, în ea a fost confecţionată pentru prima dată pâinea pentru jertfă. Apoi, ceea ce este vestit în ouverture a lui protesis, liturgia o desfăşoară ca o simfonie: în liturgia catehumenilor ritul "intrării mici" cu evangheliarul, care vrea să semnifice întruparea prin care Cuvântul şi-a făcut intrarea sa în lume.
Deşi alegoria este tardivă, realismul imaginii sau icoana care trebuie propusă veneraţiei prin actele liturgice, contrar spiritualismului simbolic şi în anumită măsură "iconoclast", corespunde esenţei creştinismului care este misterul prezent în faptul istoric al Persoanei şi vieţii lui Isus Cristos. Liturgia latină, care deşi avea expresii asemănătoare, ar trebui să le recupereze pentru a evita simbolismul abstract care nu-l atrage pe om la mister. Simbolismul şi reprezentarea nu sunt acelaşi lucru, în artă ca şi în liturgie. Aşadar, liturgia manifestă legătura sa cauzală cu misterele vieţii lui Cristos, în care economia mântuirii trece de la cosmicitate la istoricitate.
(După Zenit, 24 decembrie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note
1 Liturghierul roman, Prefaţa de Advent I.
2 Liturgie und liturgische Bildung, Würzburg, 1966, pag. 9-18.
3 Sfântul Ambrozie, De mysteriis, 2: SCh 25bis, 156.
4 Cf. N. Cabasilas, Expunere a Liturgiei Divine, IV: PG 150, 377D-380A.
