Urări şi gânduri de Paşti 2019
Cristos a înviat!
"Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Cu această cântare repetată creştinii sărbătoresc zilele Paştelui.
Fie ca sărbătoarea Învierii Domnului să vă aducă binecuvântare, multe haruri şi belşug de bucurii. Lumina din Noaptea Sfântă să vă lumineze drumul vieţii şi să vă înalţe sufletul spre frumuseţile lui Dumnezeu.
Sărbători fericite!
Pr. Cornel Cadar
* * *
Redăm mai jos câteva dintre textele dedicate sărbătorii Învierii, publicate în revista "Lumina creştinului" din luna aprilie 2019:
Papa Francisc către tineri: Visează lucruri mari!
Tinereţea fără visuri nu este tinereţe! Visul este temelia pentru viitor, deoarece crezi în el şi speri să îl realizezi. Nu este amăgire şi nici iluzie! "Dacă vrei să construieşti un vapor - spunea Antoine de Saint-Exupéry în Micul prinţ -, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi dorul după marea îndepărtată, nesfârşită". Papa Francisc, când se adresează tinerilor, este atent tot timpul să trezească în ei această dorinţă după "marea" nesfârşită. Îi îndeamnă pe tineri să îşi păstreze privirea spre un orizont larg şi să cultive speranţa în fiecare acţiune zilnică.
Sâmbătă, 11 august 2018, Sfântul Părinte s-a întâlnit la Roma cu tinerii italieni, ca pregătire pentru Sinodul tinerilor ce avea să se desfăşoare în luna octombrie a aceluiaşi an. În acest context, la momentul de rugăciune, papa Francisc a spus că "un tânăr care nu ştie să viseze este un tânăr anesteziat; nu va putea înţelege viaţa, forţa vieţii. Visurile te trezesc, te duc încolo, sunt stelele mai luminoase, cele care indică drumul diferit pentru umanitate". Cuvintele papei ne spun că visurile nu trebuie să fie mărunte, aeriene, banale. Ele trebuie să fie legate de ceea ce se poate încerca, realiza şi împlini. Astfel, visurile sunt antecamera realităţii. Un tânăr care nu visează este fără aripi, se târăşte cu privirea mereu în pământ şi este purtat în stânga şi în dreapta de orice "vânt" dezinteresat de soarta lui.
"Visurile mari, pentru a rămâne aşa, au nevoie de un izvor inepuizabil de speranţă, de un Infinit care suflă înăuntru şi le dilată. Visurile mari au nevoie de Dumnezeu pentru a nu deveni miraje sau delir de atotputernicie", a spus papa în acelaşi context. Pentru fiecare om, pentru fiecare tânăr, Dumnezeu a pregătit lucruri extraordinare şi acestea se pot realiza doar dacă drumul spre împlinirea lor este parcurs cu Dumnezeu.
Într-un alt context, la o întâlnire cu copiii şi adolescenţii din Dieceza de Brescia (Italia), papa i-a întrebat: "Voi sunteţi dispuşi să-l ascultaţi pe Isus şi să schimbaţi ceva din voi înşivă? Dacă sunteţi aici, eu cred că este aşa, dar nu pot şi nu vreau să consider asta ceva sigur. Fiecare dintre voi să reflecteze înlăuntrul său, în propria inimă: Sunt dispus să-mi însuşesc visurile lui Isus? Sau îmi este teamă că visurile sale pot să «deranjeze» visurile mele?" Într-adevăr, visurile pot deveni foarte amăgitoare dacă nu sunt trăite împreună cu Dumnezeu, dacă nu se "încarcă" de la sursa divină, şi pot deveni adevărate coşmaruri.
Unul dintre darurile pe care le oferă Dumnezeu pentru a alimenta visurile este răbdarea. Duşmanul visurilor este graba, dorinţa de a obţine totul în cât mai scurt timp. Nimic din ceea ce este măreţ în viaţă nu se realizează peste noapte!
"Tu poţi visa lucruri mari, dar singur este periculos, pentru că vei putea cădea în delirul atotputerniciei. Însă cu Dumnezeu să nu-ţi fie frică: mergi înainte. Visează lucruri mari!", a continuat papa Francisc adresându-se tinerilor prezenţi la Roma. A visa lucruri mari înseamnă a ridica privirea dincolo de propria situaţie şi a crede că lucrurile frumoase care împlinesc viaţa se pot realiza, pot avea loc. A visa lucruri mari înseamnă a fi convins că lucrurile se pot schimba şi că fiecare pas pe care eu îl fac în această direcţie îşi are valoarea sa. A visa lucruri mari înseamnă a refuza resemnarea şi a acţiona cu perseverenţă, fără renunţare şi fără oprire, aşa cum a făcut Cristos, care a mers până la capăt pe drumul jertfirii de sine şi astfel a făcut să strălucească lumina învierii.
Pr. Felix Roca
*
De la Grădină la... Lumină
Ghetsemani. Întuneric peste această grădină. O adiere rece înfioară întreaga ta fiinţă dumnezeiască. Lacrimile alunecă silenţioase, amestecându-se şi diluând stropii de sânge. Te rogi fierbinte, cu tot sufletul şi prin fiecare por cererea de îndepărtare a paharului strigă spre cer. Este exact imaginea omului care se află în faţa unei mari încercări.
"Moment de cumpănă", obişnuim să spunem. Doar că a ta avea proporţiile unei întregi omeniri. În trupul unui om aveau să fie cuprinse rănile a milenii de generaţii, iar scopul acestor răni nu era nicicum altul decât cel eliberator, salvator, călăuzitor. Un sacrificiu de iubire divină pe care, în pofida a tot dispreţul şi desconsideraţia pe care urma să le primeşti, nu ai pregetat a-l face pentru a duce la bun sfârşit misiunea încredinţată.
Suferinţa ta nu a fost doar în ultimele 24 de ore pe care le-ai trăit, ci te-a însoţit pe tot parcursul vieţii tale. Fiind Dumnezeu, ştiai de ce ai venit. Încă de la bun început, de când i-ai chemat pe apostoli, ştiai chiar şi cum aveau să se comporte fiecare: cine este trădătorul, fidelul, necredinciosul, laşul. Aşa cum erai pe deplin edificat asupra tuturor acelora pe care urma să-i vindeci, să-i călăuzeşti, să-i întâlneşti. Calvarul tău a fost prezent şi retrăit în fiecare clipă a vieţii tale. Chiar şi când râdeai cu ucenicii. Chiar şi când îi învăţai pe oameni. Şi mai ales atunci când rămâneai, meditativ, în tăcere deplină. Eu? Chiar şi numai un spin din coroana ta mi-ar face imposibilă îndeplinirea treburilor zilnice, tulburând tot echilibrul şi liniştea mea sufletească! Şi mă întreb: Tu cum ai reuşit să trăieşti, zi de zi, cu toţi spinii trădărilor, desconsideraţiei, batjocoririi, lipsei de sens pe care oamenii urmau să o găsească privind detaşat, cu un aer de superioritate, la actul răstignirii tale?...
Ai putut, Doamne! Pentru că imaginea omului care imploră îndepărtarea paharului suferinţei este transfigurată în imaginea Dumnezeului care nu îşi abandonează creatura, aşa cum, încă de la căderea ei, i-a rămas pe tot parcursul istoriei alături. Mai departe decât suferinţa, ai păstrat mereu viu sensul ei, scopul pentru care aveai să pătimeşti atâtea: fericirea noastră eternă. Asta ţi-a dat putere! Ai fi putut alege oricare alt mod, dar ai ales întruparea Infinitului în finit, făcându-ne să ne simţim şi mai aproape de tine. Ai coborât între noi şi ai experimentat toate trăirile noastre, pentru ca astfel să înţelegem că nu eşti un dumnezeu din depărtări, care ştie prin atotcunoaştere, ci eşti "Dumnezeu-cu-noi", care ştie din trăirile lui omeneşti. Ne-ai lăsat un exemplu în toate: în răbdare, în abandonare în mâinile Tatălui, în perseverenţă, în rezistenţa în faţa ispitelor, în înţelegere, iertare, în apărarea celor mici, în slujire, iubire, în... tot.
Ce imagine mai puternică decât întunericul Grădinii Ghetsemani care este topit în lumina Învierii? Ce dovadă mai concretă a faptului că suferinţa nu este scopul ultim al vieţii, ci un mijloc prin care ajungem la Lumină? Ultimul cuvânt nu l-a avut agonia din Grădina Măslinilor, ci strălucirea vieţii în care erai înveşmântat atunci când te-ai arătat celor veniţi la mormânt. Aici este, de fapt, cheia. Ultima grădină în care ai apărut, înviat, este prefigurarea grădinii cereşti în care ne vei întâmpina şi pe noi, când vom păşi în veşnicie.
Învaţă-mă, Doamne, ca pe tot parcursul vieţii mele să merg cu aceeaşi încredere deplină - pe care ai avut-o tu - de la Grădină la... Lumină!
Ana Moraru
*
În lumina învierii străluceşte iubirea
Suferinţele lui Cristos dau mărturie inimii că "nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Acesta este misterul pe care îl contemplăm cu uimire şi-l mărturisim cu credinţă în aceste zile: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Dumnezeu ne iubeşte, şi prin viaţa, patima, moartea şi învierea lui Isus din Nazaret ne-a arătat cât de preţios este sufletul nostru pentru el, cât de preţioasă este întreaga noastră viaţă: prin crucea şi învierea lui Cristos i-a dăruit nemurirea, mântuind-o!
Oricine celebrează în aceste zile iubirea şi viaţa simte că în lumina învierii ele au o nouă strălucire. Cel veşnic viu, Cristos glorificat, aprinde în inima noastră o nouă speranţă: iubirea este forţa care ne face capabili de orice sacrificiu. Totodată, glorificarea lui Cristos este garanţia că sacrificiile făcute din iubire nu se pierd, ci aduc roade bogate în inima fiecărui om (cf. In 12,24-26).
Fericită este ziua în care înţelegem că iubirea este forţa care scoate din pământ nu doar splendoarea şi parfumul florilor, nu doar bogăţia roadelor, ci mai ales este forţa care îl smulge pe Cristos morţii, îl scoate din mormânt şi astfel cimentează în fiecare inimă adevărul: "Tare ca moartea este iubirea... Apele mari nu pot să stingă iubirea, nici râurile s-o spele", nici mormântul să o înăbuşe (Ct 8,6-7). Iubirea poate totul: ea învinge răul şi ura, teama şi moartea.
Inima înflăcărată de acest adevăr se simte totuşi tulburată văzând că în misterul pascal, ca şi în iubire, se împletesc durerea şi frumuseţea, moartea şi viaţa, întunericul şi lumina, disperarea şi speranţa, puterea şi slăbiciunea. Este atât de multă splendoare în învierea lui Cristos şi în a iubi, însă în aceste mistere rămâne mereu un amestec de frumuseţe şi durere, de grâu şi neghină (cf. Mt 13,24-30). Şi totuşi, noi rămânem înrădăcinaţi în convingerea că victoria finală aparţine frumuseţii şi vieţii.
Astfel, privind la Cristos înviat, la biruinţa lui asupra răului, ne simţim motivaţi să iubim în mod autentic, fără măsură, până la moarte. Victoria lui Cristos asupra răului, a urii şi a morţii ne încurajează să trăim frumos şi să iubim necondiţionat.
Pr. Laurenţiu Dăncuţă
*
Lumina lumânării pascale
Este Sâmbăta Sfântă şi soarele, pierzându-şi din raze, s-a retras de pe scena văzduhului, lăsând lumea în liniştea tenebrelor. Soarele a apus, însă odată cu el a venit răsăritul, răsăritul poporului creştin care se adună să celebreze Paştele. Se adună de pe uliţe şi străzi şi, în biserica brăzdată de umbrele nopţii, se formează rumoare de suflete în aşteptare. Întuneric... Nici luminile candelabrelor nu scânteiază. Întuneric şi tăcere. În acest peisaj răsare o lumină plăpândă, o flacără a unei lumânări, o flacără ce străpunge timidă bezna. O lumină şi un glas, un glas care în tăcerea mulţimii răsună: Lumina lui Cristos! Acesta este Paştele - o lumină ce străpunge întunericul din sufletele noastre; iar dacă vom face linişte acolo, înăuntrul nostru, vom auzi şi glasul care ne spune cine este această lumină: Cristos cel înviat.
Pare firav anunţul unei victorii atât de mari. Marile victorii sunt anunţate de obicei cu salve de tun şi cu fanfare impresionante, însă cea mai mare victorie, cea a lui Cristos împotriva morţii, se ascunde în spatele unei lumini şi a unei voci. De ce? Din două motive: ea ţine cont de destinatarul veştii şi de roadele pe care le poartă cu sine. Marea veste este adresată omului, însă nu urechilor sale, ci inimii. Victoria lui Cristos asupra morţii, spre deosebire de celelalte mari victorii din istoria omenirii, nu aduce cu sine o pace politică, ci una a inimii. Amintiţi-vă de Ilie care l-a întâlnit pe Dumnezeu într-un sunet de linişte adâncă (cf. 1Rg 19,12)!
Pe de altă parte, Cristos nu a venit să aducă pe pământ un mare spectacol de artificii, ci a venit să aducă foc şi vrea ca acest foc să se aprindă, nu să ardă izolat (cf. Lc 12,49). De aceea, deşi flacăra lumânării pascale pare fragilă, supusă voii celei mai mici adieri care ar putea-o stinge, ea rămâne aprinsă pentru că se împarte, pentru că aprinde lumânările tuturor celor din biserică. Şi ceea ce abia străpungea întunericul luminează acum o întreagă biserică. La fel şi învierea lui Cristos. Pare una singură, ascunsă de întunericul acelei morţi minunate a Paştelui, însă Cristos a aprins şi în noi învierea sa, căci, "dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el" (2Tim 2,11).
Dar răspândirea focului învierii nu se referă doar la o răspândire printre oameni. Cristos vrea ca focul său să cuprindă toate ramurile vieţii noastre. Dacă limităm focul, pe care învierea sa îl aprinde în noi, la ceea ce se întâmplă în biserică, atunci această flacără rămâne slabă, în pericol să se stingă. Trebuie să lăsăm ca această flacără pascală să aprindă fiecare ramură din viaţa noastră, şi astfel să trăim luminaţi de ea şi dincolo de uşile bisericii.
Ciprian Fechetă
*
Spre înviere
Când s-a întors făptura-n tină
Şi cerul s-a simţit pustiu,
De-atunci s-a hotărât să vină
Ca s-o salveze Cel ce-i viu.
Şi-a pregătit intrarea-n scenă
Prin ne-ncetate întâlniri,
Plusând cu viaţa sa eternă,
Spre-a mult promisei nemuriri.
Cu dăinuirea-n descendenţă
A insistat spre-a fi dorit;
De la Abram, cu-a sa prezenţă,
A plămădit... şi-a plămădit...
Iar marea binecuvântare
S-a conturat spre-un chip sublim
De mesianică-ntrupare,
În om, de personaj divin.
S-a întrecut pe sine cerul
Şi-a dovedit că-i contopit
Cu ce cuprinde-n el misterul
De a muri spre-a fi iubit.
Cristos e nemurirea noastră,
Cristos cel mort spre-a învia,
Iar lovitura sa măiastră
Se va manifesta cândva...
Şi va fi moartea nimicită...
Şi trupul refăcut ca nou...
Iar învierea mult dorită
Va fi în act, nu doar ecou...
Pr. Cristian Chinez
