de Celso Morga Iruzubieta
Dispoziţia spirituală cu care preoţii sunt întotdeauna gata să caute nu împlinirea voinţei proprii, ci pe aceea a Celui care i-a trimis, este prima dintre virtuţile pe care decretul conciliar Presbyterorum ordinis (nr. 15) le indică printre cele având o importanţă spirituală specială.
Este vorba de un punct cheie în viaţa preoţească, de care depinde nimic mai puţin decât fericirea umană şi supranaturală a ministerului şi reuşita deplină a slujirii specifice pe care preotul o face comunităţii ecleziale. Întreaga exortaţie apostolică Evangelii gaudium a papei Francisc se hrăneşte din această limfă a spiritului de slujire pentru a duce la îndeplinire vestirea Evangheliei în lumea actuală. O tentaţie obişnuită pentru preot ar putea fi intenţia de a se sustrage de la această exigenţă, de la această "povară uşoară" pe care Domnul a pus-o asupra lui cu hirotonirea preoţească. Iona caută cu orice preţ liniştea şi siguranţa, când aude vocea lui Dumnezeu pentru a merge în Ninive într-o misiune dificilă. Pentru Iona, libertatea, în acele momente, constă în a se elibera de propria misiune, a deveni surd, a şterge semnele propriei identităţi. Dar profetul nu poate să-l sechestreze pe Dumnezeu, pentru că el nu se lasă niciodată încorsetat, nici măcar de cei care au misiunea de a-l vesti şi pot să considere că îi cunosc toate secretele. Amintim semnificaţia particulară a ritului hirotonirii în care toţi preoţii prezenţi îşi impun mâinile după episcopul celebrant, tocmai pentru a semnifica, pe de o parte, participarea în acelaşi grad al ministerului, şi, pe de altă parte, a indica faptul că preotul nu poate acţiona singur, ci întotdeauna în cadrul unui prezbiteriu ca frate al tuturor care îl alcătuiesc.
(După L'Osservatore romano, 26 iunie 2014)
Traducere de Ovidiu Bişog
