În lume veţi avea necazuri, însă curaj, eu am învins lumea (In 16,37)
Preasfinţite Aurel,
Sfinţiile voastre părinţi concelebranţi,
Dragi seminarişti, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,
În lecturile pe care le-am proclamat la această sfântă Liturghie specială, ocazionată de împlinirea celor 125 de ani de la naşterea episcopului martir dr. Anton Durcovici, în imaginea apostolului Paul şi mai ales în imaginea lui Isus din sfânta evanghelie, cel ce a ales să-şi dea viaţa pentru noi, oile sale, se oglindeşte în mod minunat imaginea vrednicului nostru păstor, care a ales şi el să-şi ofere viaţa pentru noi, fiii săi spirituali. Murind pentru noi şi pentru credinţa şi fidelitatea noastră, el rămâne cu adevărat păstorul care nu ne uită şi nu ne-a părăsit. Spiritul său ne însoţeşte şi ne întăreşte în drumul nostru de credinţă şi de iubire.
În Evanghelia după sfântul Matei (26,1), Isus, folosindu-se de cuvântul Scripturii (aşa cum precizează el) - "voi bate păstorul şi oile din turmă se vor risipi" -, îi avertizează pe apostoli că ei toţi se vor scandaliza în noaptea aceasta, ştiind că ei încă mai gândeau în termeni lumeşti, şi vor fugi, lăsându-l singur.
Chiar dacă Petru şi ceilalţi au ţinut să-l asigure că nu-l vor lăsa singur, nu mult după aceasta, după ce a fost prins şi arestat "discipolii, părăsindu-l, au fugit" (Mt 26,56).
A fost nevoie de o intervenţie de dincolo de lume, o intervenţie divină prin care Păstorul să-şi dea viaţa pentru oile sale, ca ele să aibă viaţă şi să se readune.
După înviere, întâlnindu-i şi oferindu-le salutul său şi darul Duhului Sfânt, i-a întărit în credinţă, transformându-i în vestitorii curajoşi ai evangheliei.
"Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce rod bogat" (In 12,24) - avea să le spună Isus grecilor veniţi la sărbătoare, voind să-i asigure că a sosit pentru el ceasul glorificării, când va fi ridicat de la pământ şi-i va atrage pe toţi la sine. O logică nouă pentru rolul păstorului care-şi dă viaţa pentru oile sale şi care le oferă un alt curaj şi o nouă speranţă.
Când păstorul este bătut, ucis, eliminat, preciza profeţia lui Zaharia, Dumnezeu însuşi intervine şi ia apărarea turmei: "Atunci voi întinde mâinile peste cei slabi. În toată ţara două treimi vor fi exterminaţi şi vor pieri, o treime însă vor fi apăraţi şi vor fi păstraţi. Voi face ca această treime să treacă prin foc şi vor fi purificaţi, aşa cum se purifică argintul; îi voi proba aşa cum se probează aurul. Voi invoca numele meu şi eu îi voi asculta. Voi spune, acesta e poporul meu, iar poporul va spune: Domnul este Dumnezeul meu". La această realitate făcea referinţă Isus ştiind că Dumnezeu, păstorul suprem, intervine şi face ca turma încercată să fi ocrotită şi purificată ca să ajungă să devină şi să rămână poporul său.
Celebrând această sfântă Liturghie, în ziua de comemorare a păstorului nostru, la 125 de ani de la naştere, şi celebrând victoria lui Cristos, păstorul adevărat care nu rămâne în mormânt, ci, ieşind biruitor din mormânt, îi întăreşte pe ai săi cu Spiritul său Sfânt, retrăim, în credinţă, o istorie care se repetă şi care ne umple de speranţă.
Speranţele celor care doreau împrăştierea turmei şi aşteptările lor au fost răsturnate prin logica jertfei celei noi şi veşnice a păstorului care se oferă să moară ca să aducă rod bogat şi o nouă viaţă, după logica bobului de grâu, pe care ne-o aminteşte şi pe care o trăieşte chiar Isus, care, ca să aducă rod adevărat, se dăruieşte pe sine, intrând în pământ pentru a muri şi a aduce viaţă nouă.
Tactica celui rău şi a duşmanilor lui Isus nu a avut decât un succes aparent, doar trei zile.
Această metodă a continuat pe tot parcursul istoriei şi a făcut ca atâţia să-i cadă victime, dar viaţa, care a ieşit biruitoare în lupta cu moartea şi întunericul, a crescut din ce în ce mai mult, ba chiar a făcut ca scriitorul bisericesc Tertullian să constate: Sanguis martirum semen cristianorum est, aşa încât din pământul udat de sângele păstorilor şi a martirilor să crească însutit şi înmiit numărul creştinilor.
De când Isus a spus ucenicilor săi, în mod deschis, că va merge la Ierusalim şi că va suferi mult din partea bătrânilor, a mai marilor preoţilor şi a scribilor, că va fi ucis, dar a treia zi va învia (cf. Mt 16,21), din momentul când el a ieşit biruitor din mormânt şi s-a arătat femeilor sfinte, ucenicilor şi apostolilor în diferite momente, de atunci o nouă forţă şi o nouă epocă a început - epoca biruinţei vieţii asupra morţii, a binelui asupra păcatului, a luminii asupra întunericului; o sămânţă nouă, divină a fost aşezată pe pământul nostru care nu mai încetează să producă roade pentru noua împărăţie. El este biruitorul şi tot cel care crede în el nu va dispărea pentru totdeauna, nu va muri pentru vecie, ci va avea viaţa fără de sfârşit şi va ieşi biruitor.
Afirmaţia apostolului Paul, care îi încuraja pe credincioşii din Roma: "Dacă murim cu Cristos, credem că vom şi trăi cu el, ştiind că Cristos înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,9), ne umple de adevărat curaj de a-l urma şi (dacă e cazul) de a muri cu el mai întâi pentru lume şi pentru păcat, ştiind că urmează ca victoria lui să însemne victoria noastră.
Cunoscând acest drum al iubirii Fiului lui Dumnezeu, care a ales să vină pe pământ şi să ne invite să mergem pe urmele lui, nu putem uita, în consecinţă, un lucru esenţial: "Dacă lumea vă urăşte să ştiţi că pe mine m-a urât înainte de voi... Amintiţi-vă de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este servitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi; dacă au ţinut cuvântul meu, îl vor ţine şi pe al vostru" (In 15,18-20). "V-am spus acestea ca să nu vă scandalizaţi. Mai mult, vine ceasul când cel care vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu. Şi vor face acestea pentru că nu l-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine" (In 16,1-3). Evanghelistul Ioan adăuga la sfârşitul aceluiaşi capitol o concluzie la tot ceea ce le-a spus în mod deschis: "Iată vine ceasul, ba a şi venit când veţi fi împrăştiaţi fiecare pe la casele sale şi mă veţi lăsa singur: dar nu sunt singur pentru că Tatăl este cu mine. V-am spus toate acestea ca să aveţi pace în mine. În lume veţi avea necazuri, însă curaj eu am învins lumea" (In 16,25-33).
"Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece", ne asigură Isus.
Ceea ce a spus, ceea ce a trăit, mergând înaintea noastră, rămâne mereu valabil.
Şi astăzi Cristos predică, suferă, moare şi învie prin ucenicii săi şi, într-un chip deosebit, prin martorii şi martirii săi.
În numărul imens care a crezut şi a împlinit programul său de mărturie a iubirii se înscrie şi episcopul nostru pe care îl comemorăm şi pentru cauza căruia ne rugăm astăzi.
Dispunând de o formare creştină solidă în familia în care s-a născut acum 125 de ani şi având un suflet mereu dispus pentru iubire şi jertfă după exemplul mamei sale, trecând prin şcoli înalte şi împlinind misiuni care l-au impus ca mare teolog şi educator, a fost mereu în atenţia superiorilor din ţară şi din Italia.
Viaţa lui a fost o continuă mărturie a unei credinţe vii, o totală dăruire lui Cristos, care l-a ales să fie un apostol după inima sa. Chiar dacă slujirea sa ca episcop de Iaşi a fost de scurtă durată, exemplul său şi profunzimea convingerilor sale l-a făcut să rămână întipărit în sufletul tuturor acelora care l-au întâlnit şi care i-au stat alături. Imaginea lui rămâne ca o comoară pentru noi şi avem o speranţă vie că va ajunge să fie recunoscut ca un adevărat model de sfinţenie şi un ocrotitor al preoţilor seminariştilor, persoanelor consacrate şi al poporului credincios din dieceză, din ţară şi din Austria, Bad Deutsch-Altenburg, unde s-a născut. Ne rugăm lui Dumnezeu, prin mijlocirea Maicii Domnului, ca în veci să ne rămână vie amintirea sufletului său cucernic şi nobil. Amin
Iaşi, 17 mai 2013
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
