Doamne, dacă nu Te-ai fi revelat,
Eu astăzi, cu siguranţă, aş fi ezitat
A îndrăzni altora să le vorbesc
Despre misterul Tău dumnezeiesc.
Când ai decis pe Adam să îl creezi,
Ai început lumea să o minunezi,
Descoperindu-ne decizia măiastră:
Să-l facem după asemănarea noastră!
Pe Abraham din Caldea l-ai chemat,
Şi-n drum spre Canaan i Te-ai revelat.
În Egipt, când foamea pe ai săi i-a dus,
Prin minunile tale, câte ai avut de spus!
Bătrânul Abraham sub stejar se odihnea,
Răcoarea din Mamre îi şoptea că-l iubea.
Iubirea o împărtăşeşte lui Lot, nepotul său,
Care alesese oraşul bogat, dar plin de rău.
Atunci lui în chip întreit i Te-ai revelat,
Ceea ce aveai să faci îndată el a remarcat:
Oraşul Sodoma să-l purifici cu al Tău foc,
Făcând să se nască un nou popor în loc.
Fiul cel promis şi de Abraham aşteptat
În bucuria ospăţului sub stejar l-ai revelat.
Sara, fiind în cort, neîncrezătoare surâde,
De aceea Isac se traduce cel care râde.
De la Abraham trei religii monoteiste
Pe calea istoriei au încercat să persiste,
A te cunoaşte din ce în ce mai mult,
Exprimând fiecare propriul său cult.
Urmaşilor lui Abraham, deveniţi popor,
Li Te-ai revelat cu divinul Tău umor.
Chiar şi atunci când ei au păcătuit,
Tu Yhwh, ca un Tată bun, i-ai iubit.
Moise la curtea Faraonului falnic a crescut,
Dar când ducea turma lui Ietro la păscut,
Din rugul arzând, în flacără i Te-ai arătat,
Iar nouă tuturor un mister ne-ai revelat.
Din robia Egiptului să scoată poporul,
Şi să-l conducă direct unde e izvorul:
La poalele tainice ale muntelui Sinai,
Voind alianţa prin Moise să le dai.
Când timpul nu se mai număra pe dos,
Tu Te-ai revelat prin Domnul Cristos
Discipolilor lui de pe orice istm,
Fondând ceea ce noi numim creştinism.
Revelaţia de care avem parte prin Isus
Ne înalţă mereu cu fruntea spre sus,
Acolo unde măiastra-ţi Divinitate
E indivizibilă în Preasfânta Trinitate.
Unic Dumnezeu, învăluit în mister,
Prin Isus Cristos ai coborât din cer.
El de Tine ne-a vorbit cu veneraţie,
Spunându-ne să Te cinstim în adoraţie.
Înălţându-se la cer, Duhul ni l-a promis,
Iar noi, primindu-l, trăim ca prin vis.
Când nouă ne revelează a sa Divinitate,
A treia Persoană, din falnica Trinitate.
Duhul Tău ne îndeamnă la comuniune,
Abandonând orice urmă de deşertăciune.
Comuniunea e specialitatea Divinităţii,
Iar noi o mai numim natura Trinităţii.
Relaţia noastră cu Tine este profundă,
Inima, ca a Fiului, devine mai blândă.
Când ne hrănim din divinul mister,
Ce, prin Isus, ni l-ai coborât din cer.
Prin Duhul şi noi îţi spunem, Aba, Tată,
De iubirea Ta ne e învăluită inima toată.
Vibrează ale ei corzi, când e în adoraţie,
Vorbeşte cu şi despre Tine cu veneraţie.
Duhul Sfânt de toate ne-aduce aminte,
Misterul Trinităţii, nepătruns de minte,
E înţeles cu inima curată, prin credinţă,
A trăi din plin este a noastră nouă dorinţă.
Voinţa e întărită, doreşte comuniunea,
La creştini, lumea priveşte minunea:
Deşi sunt în lume, ai lumii nu sunt,
Îşi trăiesc viaţa în rugăciune şi cânt.
Ce plăcut e, Doamne, noi să Te iubim,
De când venim la viaţă, şi până murim!
Cu semnul Trinităţii suntem însemnaţi,
Trăind acest mister, ne simţim toţi fraţi.
E bucurie, e pace, e voie bună pe pământ,
Inima creştinilor se înalţă prin rugă şi cânt.
E un cântec de iubire faţă de Tine, Trinitate,
Pentru că noi avem acces la a Ta Divinitate.
Cerul nu mai este nicicând de acum străin,
Când viaţa e amară n-o considerăm un chin.
Necazuri şi greutăţi le învingem pe toate,
Căci suntem în comuniune cu a Ta Trinitate.
Când vom ajunge în cer, Preasfântă Treime,
Vor înceta aceste cuvinte ce vin de la Tine.
Tot ce am spus cunosc şi aceşti fii ai Tăi,
Adăugarea de la mine nu o privi cu ochi răi!
Pr. Mihai Afrenţoae
