Căile lui Dumnezeu sunt deseori diferite de cele ale oamenilor. Creatura îşi fixează un anumit drum de urmat pentru a avea o viaţă fericită, dar de multe ori intervin evenimente neaşteptate. Planurile noastre sunt de multe ori întrerupte, întrucât la diferite intersecţii apare o cruce, pe care uneori trebuie să o ducem tot restul vieţii noastre. Acolo unde, din nefericire, s-a întâmplat un accident rutier, oamenii implantează o cruce, ca să-şi aducă aminte de acel tragic incident.
În viaţa noastră suntem invitaţi să privim la Cristos şi să purtăm crucea împreună cu el. Nu trebuie să aşteptăm minuni imediate, ca şi cum am dispune de viaţa noastră. Acest fapt s-a întâmplat cu ucenicii lui Cristos, care, călătorind şi predicând evanghelia, aşteptau să se întâmple minuni imediate şi să se instaureze pe pământ împărăţia lui Dumnezeu. În viaţa noastră privind deseori crucifixul simţim o ameliorare, simţim cu adevărat un timp de har. Poporul ales, după 40 de ani de pribegie prin pustiu, a devenit poporul care l-a lăudat şi preamărit pe Dumnezeu. După 40 de zile de pocăinţă putem să ne punem şi noi această întrebare legitimă: Cine este acest Cristos şi ce reprezintă el pentru viaţa mea?
Pe parcursul pelerinajului pe care îl facem pe acest pământ este foarte important să găsim un loc special, un timp pentru a ne lăsa pătrunşi de privirea lui Cristos. Îmi aduc aminte cu plăcere de anii copilăriei mele, când în Postul Mare bunicii îmi arătau un colţ deosebit din locuinţa lor: locul unde era aşezată o cruce. Lângă această era mereu o floare sau nişte ramuri de salcie rămase din Duminica Floriilor. De multe ori în timpul zilei priveau cu admiraţie spre acel loc şi vorbeau în şoaptă cu Cristos prin intermediul rugăciunii. O privire destul de simbolică pe care ei o îndreptau spre Cristos ori de câte ori aveau ocazia în timpul zilei.
În ziua de Vinerea Sfântă auzim la celebrarea liturgică aceste cuvinte: "Iată lemnul crucii...". În acest timp al Postului Mare suntem invitaţi mai mult decât altădată să privim îndelung spre crucea pe care a fost răstignit Isus. Dacă se doreşte, putem intra în dialog cu cel răstignit. Această conversaţie este condiţionată de modul în care reuşim să poziţionăm viaţa noastră personală faţă de acest crucifix. Poate există în locuinţa noastră o cruce care să ne facă să privim mai des chipul lui Cristos, poate mai des decât o făceam până acum. Putem pune şi noi o floare, putem aprinde o lumânare, putem chiar să luăm această cruce în mână şi să o privim mai de aproape. Fără prea multe cuvinte sau gesturi putem să dăm de înţeles că vrem să fim şi să rămânem aproape de crucea lui Isus.
În iconografia creştin avem numeroase exemple unde sfinţii sunt reprezentaţi cu crucea în mână, fiind în dialog cu Cristos. Când aceşti sfinţi priveau spre Cristos se simţeau mult mai întăriţi sufleteşte şi plini de harul lui Dumnezeu. Dacă ne gândim la sfântul Ioan al Crucii vedem cât de importantă a fost crucea în viaţa sa. Citim în viaţa sfântului Ignaţiu de Loyola: "Cu cel răstignit putem vorbi mult mai bine decât cu un prieten bun". Aceste exemple ne pot duce la dorinţa de a-l întâlni mai des pe Cristos. Trebuie să căutăm timpuri liniştite, unde dialogul cu Cel răstignit să poată avea loc cât mai des pe parcursul Postului Mare.
Într-o lume secularizată şi plină de egoism, unde oamenii închid orice portiţă lui Dumnezeu, este necesar ca noi să avem curajul să-l prezentăm oamenilor pe Cristos. Uneori este necesară o muncă asiduă, e nevoie de mult curaj, de fantezie şi de riscul de a fi criticaţi. Spun toate acestea deoarece anul acesta, pentru a patra oară, în Decanatul III al Vienei, la nivel decanal s-a făcut Calea crucii pe străzile capitalei. A fost o acţiune care a presupus mult curaj şi îndrăzneală. Fiecare comunitate, împreună cu păstorii ei, s-a prezentat la această acţiune de manifestare în public a credinţei. Procesiunea a fost însoţită de oameni de ordine, de poliţie, de fanfară şi de toate organizaţiile catolice din fiecare parohie. A fost o adevărată mărturie de credinţă, nu a fost nici un impediment ca însuşi primarul acestui sector, însoţit fiind de soţie şi de copii, să fie prezent în primul rând şi să ducă crucea. Chiar dacă primarul provine dintr-un partid de culoare roşie, nu a stat indiferent, ci a ţinut şi a prezentat oamenilor crucea. Nimeni nu avea curajul să stea pe margine, fiecare voia să poarte o anumită porţiune crucea. Inclusiv cei care poate nu au voit să ia parte la această procesiune dedicată stăteau curioşi pe la geamuri şi priveau mulţimea care dădea acea mărturie de credinţă. Sunetul fanfarei îi făcea pe toţi să privească crucea care era purtată pe străzile oraşului.
În cruce este mântuirea, în ea este viaţă, în ea este speranţă. Să facem toţi experienţa de a privi crucea şi intrăm în dialog cu Cristos. O asemenea experienţă este benefică pentru fiecare dintre noi: să ne îndreptăm mereu privirea spre Cristos.
Pr. dr. Iosif Antoci (Viena)
