Pentru a trăi ca adevăraţi fii
Prefaţa pontifului
Publicăm prefaţa Sfântului Părinte şi o parte din concluziile capelanului închisorii din Padova la cartea Când vă rugaţi, spuneţi Tatăl Nostru, publicată împreună de editurile Rizzoli şi de Libreria Editrice Vaticana (Quando pregate dite Padre Nostro, Segrate, Citt? del Vaticano, 2017, 144 de pagini) apărută la 23 noiembrie.
"Tată": fără a spune, fără a simţi acest cuvânt nu ne putem ruga. Pe cine îl rog? Pe Dumnezeu Atotputernicul? Prea departe, nu reuşesc să-l simt aproape: nici Isus nu-l simţea. Pe cine îl rog? Pe Dumnezeul cosmic? Este la modă, în acest zile, a-l ruga pe Dumnezeul cosmic: este modalitatea politeistă tipică a unei culturi light...
Tu trebuie să-l rogi pe Tatăl! Este un cuvânt puternic, "tată". Tu trebuie să-l rogi pe cel care te-a generat, care ţi-a dat viaţa. A dat-o tuturor, desigur; dar "toţi" este prea anonim. Ţi-a dat-o ţie, mi-a dat-o mie. Şi este şi cel care te însoţeşte pe drumul tău: cunoaşte toată viaţa ta, ceea ce este bun şi ceea ce nu este aşa de bun. Dacă nu începem rugăciunea cu acest cuvânt, spus nu de buze ci de inimă, nu putem să ne rugăm "creştineşte". Avem un Tată. Foarte apropiat, care te îmbrăţişează. Toate aceste nelinişti, toate preocupările pe care le putem avea, să le lăsăm Tatălui: El ştie ce avem nevoie. Dar în ce sens "Tată"? Tatăl meu? Nu: Tatăl nostru! Pentru că eu nu sunt fiu unic, nimeni dintre noi nu este fiu unic, şi dacă nu pot să fiu frate, cu greu voi putea deveni fiu al acestui Tată, pentru că este un tată al tuturor.
Al meu, desigur, dar şi al celorlalţi, al fraţilor mei. Şi dacă eu sunt în pace cu fraţii mei, nu-i pot spune Lui "Tată". Nu ne putem ruga cu duşmani în inimă, cu fraţi şi duşmani în inimă. Nu este uşor, ştiu asta. "«Tată», eu nu pot spune «Tată», nu-mi vine". Este adevărat, înţeleg asta. "Nu pot spune «nostru», pentru că fratele meu, duşmanul meu mi-a făcut asta, aia şi... Trebuie să meargă în iad, nu sunt de-ai mei!". Este adevărat, nu este uşor. Însă Isus ni l-a promis pe Duhul Sfânt: El este cel care ne învaţă, dinăuntru, din inimă, cum să spunem "Tată" şi cum să spunem "nostru". Să cerem Duhului Sfânt ca să ne înveţe să spunem "Tată" şi să putem spune "nostru", făcând pace cu toţi duşmanii noştri.
Această carte conţine dialogul meu cu părintele Marco Pozza despre Tatăl nostru. Isus nu ne-a încredinţat această rugăciune pentru ca să fie pur şi simplu o formulă cu care să ne adresăm lui Dumnezeu: cu ea ne invită să ne adresăm Tatălui pentru a ne descoperi şi a trăi ca adevăraţi fii ai săi şi ca fraţi între noi. Isus ne arată ce înseamnă a fi iubiţi de Tatăl şi ne revelează că Tatăl doreşte să reverse asupra noastră aceeaşi iubire pe care o are din veşnicie faţă de Fiul său.
Aşadar, sper ca fiecare dintre noi, în timp ce spune "Tatăl nostru", tot mai mult să se descopere iubit, iertat, udat de roua Duhului Sfânt şi astfel să fie capabil să iubească şi să ierte la rândul său pe orice alt frate, pe orice altă soră. Astfel vom avea o idee despre ce este paradisul.
* * *
Acel zâmbet autentic
De Marco Pozza
Am pornit din închisoarea din Padova cu un pumn de cuvinte în mâini: acelea din Pater. Iadul închisorii este ţinutul nostru de periferie, zâmbetul papei Francisc este mângâierea noastră. Când trenul încetineşte, acel bun-venit al Cetăţii Eterne este un desen caraghios pe zidul unui viaduct: "Fără bază, uitaţi de înălţimi".
Este 4 august 2017. Trebuie să-l intervievez pe papa pentru o transmisiune televizată despre Tatăl nostru. Când, la "Sfânta Marta", liftul se deschide, papa este deja acolo: nicio bucurie, dintre cele care înveselesc inima, nu depăşeşte faptul de a şti că eşti aşteptat: "Aşază-te aici. Scoateţi haina: este cald astăzi". Îi povestesc despre mine, despre ei: Enrico, Marzio, toţi oameni furaţi, hoţi. În acel hublou din "Sfânta Marta" îi duc emoţia mută, afectul, râsul şi zâmbetul saltimbancilor mei din închisoare. Revărs asupra lui, ca un fiu tatălui, istoria mea. El, cu faţa destinsă, mă însoţeşte de aproape, mă încurajează: "Nu există har mai mare decât ruşinea pentru propriile păcate, părinte Marco".
Pe masa papei sunt foile corespondenţei noastre. Le descopăr îmbogăţite cu notiţe: mă bucur văzând cuvintele unui simplu preot convieţuind cu acelea mici şi profetice ale unui papă.
"Hai", îmi spune. "Mai este puţin până la cinci, jos ne aşteaptă. Cum facem conversaţia despre Tatăl nostru?". Îmi vine în mod spontan o propunere hazardată: să las acolo notiţele şi să improvizez.
Zâmbeşte. Este un zâmbet de tată, care exprimă autenticitate, ca pâinea. Când ne aşezăm pentru a conversa, îmi dau seama că deja începusem de câtva timp.
Acel fapt de a-mi fi tată m-a pus în cele mai bune condiţii pentru a ni-l povesti pe Tatăl nostru. La sfârşitul interviului, papa Francisc îmi pune în mână un cadou: "Ia: du-l acasă. Roagă-l atunci când ai nelinişti". Este o statuetă de ghips a sfântului Iosif dormind. Este imaginea sa predilectă a tâmplarului care, unic între oameni, poate să se laude că l-a luat pe Dumnezeu ca ucenic de atelier. Că a fost tată al lui Cristos.
(După L'Osservatore Romano, 24 noiembrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
