Colocviu cu cardinalul Fernando Filoni, trimis personal al lui Francisc în Irak
Pentru a duce solidaritatea papei
De Gianluca Biccini
A duce solidaritatea Pontifului şi a întregii Biserici creştinilor din Irak pentru a le revendica drepturile şi demnitatea. Cardinalul Fernando Filoni interpretează astfel misiunea de trimis personal al Papei Francisc în ţara din Orientul Mijlociu, unde va merge - adaugă el - şi pentru a mărturisi propria apropiere la femeile şi bărbaţii cu care a "împărtăşit momente dificile" şi la tot poporul irakian, "care suferă zilnic" din cauza unei situaţii în care "s-au inserat acum forţe externe". A doua zi după numirea pontificală, cardinalul a vorbit despre asta în acest interviu acordat ziarului nostru, în care trasează şi un bilanţ al activităţii sale de prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor.
Ce misiuni v-a încredinţat Papa în momentul numirii?
Ca trimis personal al Sfântului Părinte duc solidaritatea Papei pentru aceşti fraţi şi surori, astăzi cei mai săraci, precum şi a întregii Biserici. Dar duc şi o afecţiunea a mea personală şi stima mea profundă faţă de fraţii şi surorile pe care i-am cunoscut când eram reprezentant pontifical, în urmă cu peste zece ani, şi cu care am împărtăşit momente dificile, împreună cu tot poporul irakian, care suferă aproape zilnic atentatele sângeroase care îl slăbesc.
Dumneavoastră aţi fost nunţiu apostolic la Bagdad într-o perioadă deosebit de dificilă pentru istoria ţării. O pagină dramatică de suferinţă pentru populaţiile irakiene, şi pentru creştini în mod deosebit, care astăzi ajung să trăiască o nouă experienţă dureroasă de conflict. Care este drumul care trebuie parcurs pentru a regăsi pacea pierdută?
Trebuie să spun că în aceşti opt ani trecuţi de când am părăsit Irakul, într-adevăr n-a existat niciodată pacea. Nu putem să vorbim despre regăsirea păcii pierdute, pentru că de la invadarea Irakului, în 2003, au fost unsprezece ani de sânge, de migraţii forţate, de mare suferinţă din cauza atentatelor zilnice, a violenţei sectare, fie împotriva creştinilor, fie şi între sunniţi şi şiiţi. Şi cum se poate vorbi despre pace cu o situaţie politică ce nu a reuşit să găsească până acum calea înţelegerii? În această situaţie de slăbiciune, au crescut tendinţe aşa de puternic contrapuse încât să dea naştere la o conflictualitate zilnică, în care s-au inserat acum forţe externe şi s-au evidenţiat forţe latente de mult timp, care s-au subevaluat sau s-au ignorat. Situaţia dramatică creată în zona Mosul este numai cea mai tristă experienţă a modului în care violenţe şi fanatism reuşesc să se impună, şi militar, în această ţară, frumoasă şi minunată, foarte bogată în cultură, dar în mod tragic fragilă de la crearea sa, care provine din 1920. Pacea rămâne mereu un bine, înainte de toate de voit şi apoi de obţinut cu angajarea diferitelor componente ale ţării. Drumul este în întregime în urcuş şi presărat cu multe obstacole pe calea diviziunilor dintre sunniţi, şiiţi şi curzi, şi prin bogăţia izvoarelor energetice, obiect al ţintelor şi internaţionale.
Situaţia dramatică a creştinilor are rădăcini vechi.
De fapt aşa este. Cu căderea imperiului otoman şi constituirea Turciei ca stat, mii de creştini - sirieni, caldei, asirieni, armeni, greco-ortodocşi sau greco-catolici - au fost ucişi sau expulzaţi. Supravieţuitorii au îndurat deportări, au înfruntat fugi şi muţi au murit de foame şi de boli. Între 1915 şi 1918 cinci episcopi au îndurat martiriul, trei au murit în exil; din şaisprezece dieceze catolice, au rămas în viaţă trei; din cei 250 de preoţi, o jumătate au fost ucişi împreună cu numeroase călugăriţe. Delegatul apostolic Giacomo Emilio Sontag a fost ucis la Urmia. Apoi, în anii şaizeci, mii de creştini au fost expulzaţi în timpul revoltelor din Kurdistan, găsind refugiu la Mosul, în câmpia Ninive sau la Bagdad. Acum suntem la a treia mare persecuţie. Vor putea creştinii din aceste ţinuturi să aibă drept la propria casă, fiind cetăţeni stimaţi şi respectaţi, să aibă recunoaştere deplină a propriei demnităţi în ţinuturile strămoşilor lor?
Recent dumneavoastră aţi fost şi în Pakistan, altă ţară în care minoritatea creştină trăieşte o perioadă deosebit de dificilă, aşa cum se întâmplă din păcate în diferite ţări ale lumii. Pe baza experienţei dumneavoastră, au crescut dificultăţile şi pentru misionarii care vestesc Evanghelia în aceste realităţi?
Am fost în Pakistan la începutul lui noiembrie pentru hirotonirea noului episcop de Faisalabad. Această voinţă a mea de a fi prezent într-un moment fericit al recentei istorii zbuciumate a acelei dieceze voia să fie un semn de încurajare, fie pentru noul episcop, monseniorul Joseph Arshad, şi mai ales pentru credincioşii din Faisalabad şi din Pakistan. De fapt, i-am întâlnit şi pe ceilalţi episcopi din ţară. Biserica este minoritară, fiind vorba despre o ţară în prevalenţă islamică, şi este puternic angajată în opera de mărturie evanghelică, în opera educativă, în opera de solidaritate, în sprijinul dat celor săraci şi, în contextul drepturilor umane, pentru toate minorităţile religioase. Aici faptul de a fi creştini cere generozitate şi uneori eroism. La fel trebuie spus pentru faptul de a fi misionari în această ţară. Există multe dificultăţi, mai ales din cauza formelor de fanatism care, însă, nu aparţin marii majorităţi a populaţiei. A fi creştini în acest context este o adevărată alegere de viaţă.
Poate că şi pentru acest motiv Pontifului se pare că îi stă la inimă Asia. Această atenţie faţă de continent constituie un stimulent pentru Propaganda Fide?
Da, însă nu este un stimulent de astăzi. Un capitol nou în vederea evanghelizării continentului a fost deschis cu adunarea specială pentru Asia a Sinodului Episcopilor din 1998, după care a urmat exortaţia apostolică Ecclesia in Asia în 1999. Paginile din acest nou capitol sunt scrise în mod incisiv şi special de fiecare Biserică din acel continent. Bisericile asiatice au fost responsabilizate de opera de evanghelizare, motiv pentru care Congregaţia noastră misionară nu este unica entitate care se ocupă de continentul asiatic. Însă ea contribuie şi stimulează şi, putem spune, uneori integrează opera Bisericilor locale asiatice şi le susţine sub toate punctele de vedere: pastoral, juridic, economic, educativ şi aşa mai departe. În acest context, sunt foarte fericit că Asia este în mod deosebit la inima Papei Francisc, care, deja în al doilea an al slujirii sale petrine, călătoreşte acum în Coreea, şi apoi în Sri Lanka şi în Filipine (ianuarie 20015).
Cu privire la iminenta călătorie papală în Coreea, după părerea dumneavoastră, care aţi vizitat ţara în octombrie 2013, ce realitate va găsi Pontiful?
Biserica din Coreea, cu o proprie istorie foarte frumoasă şi semnificativă, sunt sigur că îl va primi pe Sfântul Părinte în mod bucuros şi entuziast. Acolo îşi amintesc foarte bine de cele două vizite pastorale ale lui Ioan Paul al II-lea în 1984 şi 1989, care au dat un impuls extraordinar evanghelizării ţării; este încă vie amintirea acestor evenimente. Am spus că are o istorie frumoasă şi semnificativă Coreea. Folosesc aceste două adjective gândindu-mă la modul în care în secolul al XVII-lea a ajuns creştinismul, care, aşa cum ştim toţi, a fost introdus de câţiva laici, oameni înţelepţi care, citind Evanghelia şi explicaţiile părintelui Matteo Ricci, s-au entuziasmat, considerând că era adevărata "lumină" în contextul religios tradiţional confucianist-budist. Este o Biserică bogată în mărturii extraordinare de credinţă: să ne gândim de exemplu la sutele şi sutele de martiri din aceste trei secole. O Biserică în puternic context de evanghelizare, chiar privind numai la statistici. O Biserică bogată în vocaţii sacerdotale şi călugăreşti. O Biserică ce, deşi minoritară - catolicii sunt unsprezece la sută - se bucură de foarte mare prestigiu moral cu operele sale educative şi sociale. O biserică ce a avut la inimă, în timpuri recente, o puternică angajare civilă pentru progresul democraţiei şi al drepturilor muncitorilor. O Biserică vie la nivel de organizare şi mai ales vie la nivel misionar, nu numai intern. De fapt, circa o mie de preoţi, călugări, călugăriţe şi laici coreeni sunt prezenţi în Africa, Asia şi Oceania.
De altfel în Evangelii gaudium Francisc a scris "să visăm o alegere misionară capabilă să transforme orice lucru" în Biserică. Cum vă simţiţi interpelaţi de acest mandat?
Îmi amintesc că Papa Francisc, încă din primele sale omilii, a vorbit despre Biserică în viziune misionară. Această viziune a fost apoi bine evidenţiată ca linie programatică a pontificatului său în Evangelii gaudium. Ca prefect al unui dicaster misionar am rămas foarte fericit în această privinţă şi chiar impresionat. Trebuie să spun că, într-adevăr, n-am găsit în gândirea Sfântului Părinte, decât numai rar în vreo circumstanţă, adjectivul de "nouă", sau "primară", sau "secundară" unit cu "evanghelizare". Şi acest lucru mie mi se pare foarte interesant, pentru că mi se pare că Sfântul Părinte lasă traducerea conceptului de alegere misionară fiecărei Biserici locale, sau naţionale, care sunt foarte conştiente de realităţile în care sunt inserate; deci le revine lor să se angajeze în favoarea ori a "noii evanghelizări" ori a "evanghelizării ad gentes", deşi astăzi nu există niciun loc cu o definiţie clară între o realitate şi alta, pentru că în toate ţările uneori, poate să prevaleze "noua evanghelizare" - mă gândesc la aşa-numitele Biserici vechi - sau "prima evanghelizare", şi mă gândesc la Bisericile din noua generaţie.
Activitatea de prefect al dicasterului vă duce la o slujire itinerantă. În aceste ultime luni aţi mers în Africa. Care este situaţia Bisericii în continent în general şi în ţările vizitate în special?
Slujirea mea îmi dă bucuria de a constata creşterea Bisericii şi pentru asta îi sunt recunoscător lui Dumnezeu; mă ajută şi spiritual. Recent am fost în Camerun, pentru cei o sută de ani ai evanghelizării arhidiecezei de Bamenda, şi apoi în Guineea Ecuatorială, unde Biserica trece printr-un moment foarte pozitiv după multele încercări din urmă cu câteva decenii. Încheind luna mariană în noua bazilică naţională a Neprihănitei Zămisliri la Mongomo, am rămas impresionat de biserica foarte frumoasă, voită, cu generozitate deosebită, de preşedintele Republicii, care mi-a spus: "Am voit o Biserică frumoasă pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru ca să aibă creştinii noştri gustul de a se ruga într-o biserică «frumoasă»"; şi punea o întrebare frumoasă: "De ce pentru a ne ruga într-o biserică frumoasă trebuie să venim numai în Europa?". Şi asta e Africa. În contextul african, este vorba despre o Biserică în creştere, dar trebuie să considerăm că, fiind tânără, trece uneori prin urcuşurile şi coborârile tipice ale tineretului.
La sfârşitul anului trecut şi la începutul acestui an, în schimb, aţi făcut etapă în Antile, în Venezuela şi în Brazilia. Ne puteţi spune ceva şi despre continentul american?
În continentul american Congregaţia noastră urmăreşte cu atenţie deosebită circa o sută de Biserici locale: dieceze, prefecturi apostolice şi vicariate apostolice. În Venezuela am participat ca delegat extraordinar al Sfântului Părinte la al IV-lea Congres Misionar Latinoamerican; a fost o ocazie foarte utilă pentru a putea spune un cuvânt despre rolul pe care America Latină îl are în opera misionară. După cinci secole de la evanghelizarea continentului, mi se pare necesar ca el să aibă un rol primar faţă de alte continente care au nevoie de vestirea Evangheliei. De altfel, dacă Biserica americană, şi îndeosebi latinoamerică, a putut să dea Bisericii universale un succesor al lui Petru înseamnă că este matură pentru a da mult mai mult la nivel misionar. În Brazilia am vorbit la peste o sută de episcopi la un seminar de actualizare, organizat de arhidieceza de Rio de Janeiro, cu privire la angajarea misionară pe care Biserica braziliană poate s-o exprime la cincizeci de ani de la decretul conciliar Ad gentes. Vizita în Antile a fost apoi prima a unui prefect al Congregaţiei misionare în acele insule. Nu voiam ca datorită entităţii lor şi datorită poziţiei lor geografice să aibă senzaţia că sunt la marginile atenţiei noastre, şi mai ales ale afectului nostru. Şi trebuie să spun că acolo am găsit multă generozitate şi entuziasm spiritual şi uman.
Şi pentru viitorul imediat, ce proiecte are în şantier Congregaţia voastră?
Dicasterul misionar va celebra anul viitor 2015 a cincizecea aniversare a decretului conciliar Ad gentes; pentru această aniversare avem în program o adunare plenară în care ne vom întreba în ce mod Congregaţia poate să răspundă mai bine la vocaţia sa de a duce Evanghelia la toate neamurile şi, în acelaşi timp, cum să susţină Bisericile tinere în aşa-numitele teritorii de misiune.
(După L'Osservatore Romano, 10 august 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
