Pentru a cânta Te Deum
Cei nouăzeci de ani ai cardinalului decan
De cardinal Angelo Sodano
Cu ocazia împlinirii vârstei de nouăzeci de ani, cardinalul Angelo Sodano, decanul colegiului cardinalilor, a celebrat joi, 23 noiembrie 2017, Liturghia de mulţumire adusă Domnului în biserica "San Secondo", la Asti. Împreună cu cardinalul - a cărui omilie o publicăm în întregime - au concelebrat episcopul Francesco Ravinale, care a adresat un salut la începutul celebrării, şi părintele paroh Giuseppe Gallo, cu cardinalul arhiepiscop emerit de Torino, Severino Poletto, episcopii de Susa, monseniorul Alfonso Badini Confalonieri, şi de Ivrea, monseniorul Edoardo Aldo Cerrato, şi episcopul emerit de Cuneo şi Fossano, monseniorul Giuseppe Cavallotto, în afară de circa o sută de preoţi. La liturgie au participat reprezentanţele celor mai mari autorităţi civile şi ale tuturor asociaţiilor şi mişcărilor catolice din Dieceza de Asti.
În liturgie este un cântec care încă din primele secole răsună în comunităţile noastre: este cântecul Te Deum, care ne invită să-l lăudăm pe Dumnezeu în momente deosebite din viaţa noastră: "Noi te lăudăm ca Dumnezeul nostru, noi te proclamăm ca Domnul nostru!".
Astăzi pentru a cânta acest imn, eu m-a întors cu plăcere printre voi, într-o zi tipică din viaţa mea. Chiar astăzi, ca într-un film, trec prin faţa mea multe date din viaţa mea, de când, chiar la 23 noiembrie 1927, mă năşteam la Isola d'Asti într-o familie căreia îi datorez atât de mult. După câteva zile îmi venea un alt mare dar, cel al botezului, care mă introducea în marea familie a fiilor lui Dumnezeu.
Apoi astăzi mă gândesc la toate darurile primite de la Domnul în perioada copilăriei şi a tinereţii, până la harul preoţiei, conferit mie de regretatul episcop de Asti, monseniorul Umberto Rossi, la 23 septembrie 1950.
Atunci a început viaţa mea sacerdotală, trecută mai întâi în iubita noastră dieceză de Asti şi apoi în slujba Bisericii universale.
Apoi, când la începutul anului 1978, papa Paul al VI-lea de venerată amintire a voit să mă cheme la episcopat, am cerut şi a obţinut să fiu hirotonit episcop chiar aici, în această frumoasă biserică a noastră "San Secondo" şi apoi de aici am plecat pentru diferitele misiuni prin lume, care treptat îmi erau încredinţate.
Apoi a fost o surpriză pentru mine când papa Ioan Paul al II-lea a voit să mă recheme la Roma, drept colaborator al său în Secretariatul de Stat, conferindu-mi apoi nemeritata onoare de a face parte din colegiul cardinalilor.
Desigur, munca de birou este un pic diferită de aceea a celui care trudeşte direct în comunităţile noastre creştine, dar ţineam cont de învăţătura pe care sfântul Paul o dădea deja primilor creştini, aşa cum citim în Prima Scrisoare către Corinteni: "Există diferite daruri, dar există acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi" (12,4).
Acum, ajuns la vârsta de nouăzeci de ani, aş putea să repet rugăciunea despre care ne vorbeşte Evanghelia sfântului Luca, adică rugăciunea bătrânului Simeon, care după ce a putut să-l vadă pe Pruncul Isus a exclamat: "Acum slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, căci au văzut ochii mei mântuirea ta" (2,29).
Astăzi, la această rugăciune de mulţumire ne-au determinat cele două lecturi, care tocmai au fost proclamate. În prima lectură, apostolul Paul ne-a invitat "să cântăm lui Dumnezeu din inimă şi cu recunoştinţă psalmi, imnuri şi cântece spirituale". După aceea, în Evanghelie am ascultat celebrele cuvinte din Magnificat cu care Maria Preasfântă îi mulţumea Domnului pentru toate darurile primite. Şi sunt cuvintele de mulţumire care astăzi izvorăsc şi din inima mea: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnului şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu Mântuitorul meu".
Fraţi şi surori în Domnul, terminând aceste cuvinte care mi-au izvorât din inimă, simt datoria de a adresa un salut şi tuturor celor care astăzi n-au putut să fie aici cu noi, pentru că sunt bolnavi, obosiţi, dezorientaţi, sau oricum încercaţi de dificultăţile vieţii. Lor aş vrea să le trimit de la acest altar un mesaj de speranţă, spunându-le: "Voi nu sunteţi singur, Domnul vă este mereu aproape". Şi astăzi El ne reînnoieşte invitaţia pe care a adresat-o contemporanilor săi: "Veniţi la mine, voi toţi care sunteţi osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28).
Speranţa creştină trebuie să ne susţină. Fără speranţă nu se trăieşte. Este ceea ce ne-a amintit recent papa Francisc într-un discurs al său în piaţa "Sfântul Petru", la 20 septembrie, spunând: "Gândeşte-te, acolo unde Dumnezeu te-a semănat, speră! Mereu speră. Nu te opri în faţa nopţii: aminteşte-ţi că primul duşman de supus nu este în afara ta: este înăuntru. De aceea, nu acorda spaţiu gândurilor amare, întunecate. Această lume este prima minune pe care Dumnezeu a făcut-o şi Dumnezeu a pus în mâinile noastre harul de noi fapte minunate. Credinţa şi speranţa merg împreună. Crede în existenţa adevărurilor mai înalte şi mai frumoase. Încrede-te în Dumnezeu Creatorul, în Duhul Sfânt care mişcă totul spre bine, în îmbrăţişarea lui Cristos care aşteaptă pe fiecare om la sfârşitul existenţei sale; crede, El te aşteaptă... Trăieşte, iubeşte, visează, crede. Şi, cu harul lui Dumnezeu, nu dispera niciodată" (cf. L'Osservatore Romano, 21 septembrie 2017).
Apoi, cu Cristos este mereu alături de noi mama sa Maria, pe care noi o invocăm ca "speranţa noastră" în frumoasa rugăciune mariană Salve Regină.
Cu aceste cuvinte care mi-au ieşit din inimă vă salut pe toţi cu fraternitate, având speranţa să ne putem întâlni într-o zi împreună în patria veşnică a paradisului.
(După L'Osservatore Romano, 24 noiembrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
