Aflată în Ţara Sfântă, pe urmele lui Isus şi ale Mariei, în cadrul pelerinajului organizat, în perioada 5-12 octombrie 2010, de Oficiul pentru Pelerinaje în colaborare cu Oficiul pentru Pastoraţia Sanitară al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, una dintre participante, dr. Ecaterina Hanganu, a trimis o a doua corespondenţă electronică.
*
4. Ziua Rădăcinilor
Oriunde ne-am afla, suntem "acasă", pe pământul lui Dumnezeu. Şi parcă nicăieri nu e mai adecvată comparaţia vieţii noastre cu un arbore decât aici, unde fiecare picătură de apă e preţuită, unde există un sistem de irigaţii permanente la rădăcina fiecărui arbore, arbust, tufiş din oraş (incredibil, nu-i aşa?!- atenţie cum ne batem joc de natura de la noi) şi unde pământul roşu din care Dumnezeu l-a făcut pe Adam este atât de roditor încât binecuvântarea ploii face să înflorească incredibil deşertul. Dar pentru ca arborele vieţii noastre să aibă durată şi bucurie, rădăcinile lui trebuie să fie vii - adică să-şi tragă seva din pământul natal, din limba noastră, din credinţa rostită în limba noastră şi s-o înalţe astfel în perpetuă jertfă de mulţumire, spre cerul Tatălui. De aceea e atât de importantă menţinerea coeziunii în limbă şi credinţă a tuturor celor care sunt peste hotare. Pentru aceasta, comunitatea muncitorilor români din Ierusalim, al cărei paroh este pr. Cristian Vacaru, are Liturghie proprie, în fiecare sâmbătă, la mănăstirea "Sf. Carol Borromeu", Str. Lloyd George nr. 12, la care am participat şi noi - celebrant principal fiind pr. Alois Moraru. Poate că lucrul acesta îl ştiaţi deja. Dar iată surprizele:
- În Primul Război Mondial, surorile de aici au fost pe linia frontului pentru asigurarea îngrijirii sanitare şi spirituale a soldaţilor - lucru care le-a fost recunoscut prin ordine, decoraţii şi fonduri, pe care le-au folosit ca să ridice impunătoarea casă unde se află acum şi unde iniţial a funcţionat un azil pentru bătrâni, un dispensar medical, internat şi şcoală pentru fetiţe;
- Mănăstirea a acordat azil întregii populaţii germane din zonă în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi soldaţilor englezi;
- Mănăstirea a acordat azil evreilor care au supravieţuit Holocaustului, iar surorile au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca amintirea coşmarului nazist să nu înfiereze cu stigmatul ruşinii întreaga populaţie germană. Unul din copiii orfani de care surorile au avut grijă atunci - întrebat peste ani de un ziarist "cum de a putut tolera ca el, evreu, să fie într-o casă de formaţie germană", a răspuns: "Sunt mulţumit şi recunoscător surorilor care au depus tot efortul pentru recuperarea demnităţii umane, atunci când toţi ceilalţi credeau că menirea noastră este să murim; erau zile în care nici ele nu aveau o bucată de pâine, dar pentru noi se găseau întotdeauna chiar şi bomboane" - acel copil este acum doctor în ştiinţe la Universitatea Ebraică din Ierusalim;
- Ulterior, odată cu dezvoltarea statului Israel, surorile au "ţinut pasul timpului", transformând mănăstirea în casă de oaspeţi unde să ofere linişte, reculegere şi mai ales bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, menţinând însă şi grădiniţa pentru copii - asocierea nu e întâmplătoare;
- Iar tinerii care nu doresc să satisfacă stagiul militar obligatoriu conform legislaţiei germane, au dreptul să-l efectueze aici, prestând muncă în folosul comunităţii, în această casă, pe durata de un an (în prezent sunt doi stagiari aici);
- Primul grup de surori din România a sosit în 1990, al doilea grup în 1992 şi au rămas pe toată durata războiului din Golf explicând cu simplitatea pe care numai profunzimea credinţei o poate da: "Nu plecăm. Aici ne e locul: rămânem să ajutăm oamenii". Iată şi numele lor: sr. Xaveria Jelitka (din Frasin-SV), fosta superioară a casei, în prezent în vârstă de 83 ani, sr. Valentina Grosu (din Cleja), sr. Emiliana Benchea (din Adjudeni), sr. Feliciana Dumea (din Teţcani), sr. Aurelia Dâm (din Iugani), sr. Magdalena Sudah (din Nabrus) şi sr. Daniela Gabor (din Iugani), actuala superioară a casei, care a schimbat inelul laic de logodnă cu verigheta căsătoriei, răspunzând "Da" chemării Mirelui Isus. "Şi prima frază pe care am învăţat-o în limba germană a fost «Mein Herr und mein Gott» («Domnul meu şi Dumnezeul meu»), iar ceea ce mă conduce este parabola crinilor câmpului"- încheie ea.
Poate că această casă este ea însăşi o parabolă: aceea a speranţei, credinţei şi iubirii care unesc inimile indiferent de culoarea stindardului sub care bat, iar surorile sunt ele însele binecuvântarea ploii în deşertul urii şi disperării - şi florile bucuriei continuă mereu să apară şi să dea rod, fiindcă nimic nu e mai puternic în lume decât apa cea fără de formă şi culoare proprie, luând însă toate formele şi culorile pământului şi cerului, ca să aducă Viaţa.
*
V-aţi plictisit cumva? Nu era necesar de spus toate acestea? Poate c-ar trebui să ne gândim mai bine - fiindcă a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi pacea sa dvină începe aici şi acum, cu paşii mărunţi ai compasiunii faţă de toţi cei din jur. Aceasta este ploaia binecuvântată a Lui Dumnezeu, care face să înflorească şi să învie deşertul sub genele nenumăratelor fire de iarbă. Şi dacă vreodată ni s-a părut nesemnificativă iarba şi deprimantă ploaia, după ce străbaţi deşertul tuturor ispitirilor diavoleşti culminând cu războiul, poţi sesiza adevărata valoare a lucrurilor.
Şi poate nu întâmplător, ziua s-a încheiat la Marea Moartă, trecând pe lângă grotele de la Qumran unde un păstor bun, căutându-şi biata oaie rătăcită, a descoperit în 1947 manuscrisele care aveau sa devina celebre - fiindcă niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu piere, nu poate fi distrus şi nici uitat.
5. Ziua când îngerii vorbesc
...Şi încă un lucru de mare uimire: cele trei colibe pe care le dorea Petru - una pentru Isus, una pentru Moise şi cealaltă pentru Ilie - au fost construite într-adevăr aici, pe Muntele Tabor. Dar nu în momentul Transfigurării, când Petru, Iacob şi Ioan l-au văzut pe Isus vorbind cu cei care întruchipau Legea şi Profeţii, ci rând pe rând, începând din sec. VI AD până în sec. XX - bazilica actuală fiind construită după planurile celebrului arh. Antonio Barluzzi. Despre muntele Tabor, de trei ori sfânt, care se înalţă ca şi cum întreg deşertul ar ţâşni deodată spre cer la peste 600 m într-un trunchi de con perfect - n-o să vorbim. Şi propriu-zis, nici despre Bazilica Schimbării la Faţă, care închipuie prin structura sa cele trei colibe: una centrală şi amplă, pentru Isus şi celelalte două, mai mici, câte una de fiecare parte, pentru Moise şi Ilie - ci despre mozaicul şi vitraliul ei central. Şi iată de ce: mozaicul este atât de perfect realizat, iar expresiile personajelor atât de minuţios şi natural redate, încât senzaţia de viaţă autentică e frapantă. Dar nu, e doar un mozaic, de inspiraţie divină şi de o excepţională frumuseţe. Trei ani au fost necesari pentru alcătuirea lui. Cele patru panouri care-l compun, corespunzând celor patru mănunchiuri de raze care coboară din cupolă, figurează fiecare câte trei îngeri - sunt îngerii care îl asistă pe Isus în momentele esenţiale ale vieţii sale:
- panoul din dreapta: îngerul central, cu privirea plecată, cu mâinile împreunate orizontal la piept, mâhnit şi cu ochii închişi, înfăşurat în mantia-i albă ca şi cum mişcările i-ar fi limitate aşteptând să fie eliberat, pluteşte deasupra unei imagini sugerând deopotrivă arca alianţei şi templul. Ceilalţi doi îngeri, pe care îi învăluie în aripile sale larg deschise, au braţele ridicate şi ochii rugători implorând cerul. Şi iată, rugăciunea lor este ascultată, aşa ca toate rugăciunile inimii de înger;
- panoul situat pe peretele opus îl arată pe îngerul central desfăcând larg braţele într-un gest de adorare: "Iată, s-a împlinit" pare să spună el şi toţi trei privesc spre copilul Isus din iesle, care, la rândul lui, urmăreşte cu tot albastrul cerului în ochii mari deschişi, lumea în care a ales să vină;
- tot culcat, dar de data aceasta nu în iesle, ci pe o carte larg deschisă, iată-l acum la sfârşitul misiunii sale: în prim plan, în faţa cărţii, coroana de spini. Iar pe carte, cu ochii închişi şi gâtul întins, cu o incredibilă expresie de blândeţe surâde un miel cu blăniţa ondulată, albă şi moale, despre care ai spune că doarme, gătit cu flori şi panglici la gât - dar aşa se prelinge sângele celui care a ales să se sacrifice pentru noi - de asta şi liniştea, surâsul şi blândeţea care nu l-au părăsit nici în moarte. Cei care plâng sunt îngerii;
- şi de aici, în veşnicie: iată, în momentul al IV-lea, figurat lângă altar, îngerul central ridică sfânta ostie şi potirul, plutind deasupra unei coroane alcătuită din spice de grâu şi viţă-de-vie cu ciorchini mari şi grei de struguri - ca o "transfigurare" a imaginii mielului şi cununii de spini;
- şi iarăşi, într-un timp de dincolo de vreme, ne întoarcem la primul panou: ceea ce părea arca alianţei sau templul aşteptându-l pe Isus, devine acum mormântul gol al celui care a învins moartea - iar victoria lui nu e pentru el, ci pentru noi.
Şi totul, sub semnul înţelepciunii care presupune deopotrivă cunoaştere, sacrificiu, iubire, credinţă şi frumuseţe: vitraliul central luminează înţelepciunea tuturor veacurilor cuprinsă în Vechiul şi Noul Testament. Aici, privirea "lunecă" şi structurează alternativ panoul din centru când ca steaua lui David, când ca imaginea clară a aureolei (triunghiulare, albe) a Tatălui cuprinzând potirul cu sângele Fiului. Iar lateral, în jurul celor doi păuni, câte trei imagini ale tetraktys-ului pitagoreic pe care-l regăsim şi în heraldica ierarhiilor ecleziastice, pentru că întreaga creaţie a lui Dumnezeu e viaţă nesfârşită.
Iar afară, în aerul înmiresmat, regăsim aceeaşi perpetuă pendulare între disperare şi speranţă, între suferinţă şi bucurie exuberantă - între cactuşii deşertului şi florile viu colorate de origine mediteraneană, care, înălţându-se spre cerul tuturor împlinirilor, ating dimensiuni de arbore.
Spre acelaşi cer al bucuriei s-au înălţat şi rugăciunile familiilor din grupul nostru de pelerini când, în seara aceleiaşi zile, au reînnoit promisiunile de căsătorie la biserica din Cana Galileei - numai că vinul servit în continuare nu cred că a fost vreodată apă - cel puţin după cum străluceau fericiţi ochii şi faţa vânzătorului care-l adusese.
Şi dacă ar fi să cuprindem într-o singură expresie viaţa pe pământ a Mântuitorului, am putea spune că s-a desfăşurat între nuntă şi Înălţarea la cer. Şi dacă sentimentul credinţei este esenţa fiecărui om - fie că o ştie sau nu - iar credinţa însăşi e unirea plină de bucurie cu întreg universul lui Dumnezeu, afirmaţia e cu atât mai adevărată când e vorba de poporul român. Ce altceva e "Mioriţa" decât afirmarea şi celebrarea perpetuă a vieţii, una şi aceeaşi în om şi în cosmos?!
Dr. Ecaterina Hanganu
* * *
Pelerin pe urmele lui Isus şi ale Mariei (I)
