În zilele de 10-11 mai 2013, împreună cu alţi pelerini de la alte parohii din Iaşi şi conduşi de părintele Petru Sescu, paroh la biserica "Sfânta Tereza", ne-am îndreptat spre Sighetul Marmaţiei, ultimul "domiciliu", de pe acest pământ, al episcopului martir Anton Durcovici. "Vârful" pelerinajului a fost în cimitirul săracilor, unde a avut loc celebrarea sfintei Liturghii, în rit greco-catolic, la care au participat toţi episcopii catolici din România, de ambele rituri. Mulţimea de oameni veniţi din toate colţurile ţării, s-au rugat împreună cu cei din altar pentru ca Domnul să-i ridice, la cinstea altarelor, pe toţi martirii noştri.
Gândul că voi revedea celula neagră de la etajul 1, cu numărul 37, îmi dădea fiori în dimineaţa zilei de vineri, 10 mai, când mă-ndreptam spre cartierul Nicolina, la biserica "Sfânta Tereza". Era puţin trecut de 6.30, când am intrat în biserică. După laudele făcute împreună cu părintele şi câteva surori, a urmat sfânta Liturghie, celebrată de părintele paroh. În jurul orei 9.00, după un mic dejun, la subsolul bisericii, ne-am urcat în autocar cu destinaţia Sighet.
Înaintea noastră se aşterneau docili aproape 500 de kilometri. Tot drumul parcurs a fost ''umplut'' cu rugăciunea rozariului, cântece mariane, mărturii de tot felul, mai ales la întoarcere.
Ziua de vineri a fost petrecută, în mare parte, într-un ''exerciţiu de admiraţie'' faţă de locurile pe unde autocarul se ''strecura'' cu viteză. Cazarea a fost la o mică depărtare de Sighet, 12 km, într-o pensiune frumoasă, cu o ''împletitură'' de rustic şi modern, care ne-a dăruit ce aveam nevoie: odihnă...
Zorii zilei de sâmbătă ne-a adunat pe toţi în autocar pentru a ne îndrepta spre Sighet. Intrăm, mai întâi, în Memorial... Paşii mei, acum au cel mai mare avânt, acum încep să tremure. E o alternanţă ce nu mi-o pot explica, nici nu mai încerc. Urc la etajul 1, mă-ndrept spre celula 37, ''celula preasfinţitului''. Am îngenuncheat în faţa celor două lanţuri, am luat cătuşele-n mâini şi le-am sărutat, într-o rugăciune a inimii şi sufletului ce încerca să-l readucă, fie şi pentru o clipă, pe preasfinţitul Anton Durcovici lângă noi...
Am coborât în curtea închisorii, am făcut o rugăciune împreună, o ''liberă'', pentru toţi cei care s-au jertfit pentru dreptate şi adevăr, pentru semenii lor, într-un spaţiu circular, închis, la o masă rotundă plină cu lumânări aprinse având în tavan o ''fereastră'' sub formă de cruce, care veghează şi parafează rugăciunea noastră. Pereţii din marmură neagră, de la intrare sunt ''tapetaţi'' cu mii de nume de martiri. Tăcerea trebuie să ''domnească'' acum, măcar acum. Au fost suficienţi anii de urletele încărcate de ură sau durere. În curtea închisorii, grupul statuar, ce întruchipează pe toţi eroii trecuţi pe aici, ne întâmpină cu ''implorarea'' de a nu-i uita, de a nu-i scoate vreodată din cartea neamului românesc. Sunt aici toate stările de durere ce au fost experimentate pe pământ... Între timp, pelerinii adunaţi lângă Memorial din toate colţurile ţării, se hotărăsc să pornească spre cimitirul săracilor. Ne-alăturăm şi noi...
De la Memorial până la cimitirul săracilor, mulţimea de pelerini se roagă împreună cu toţi episcopii catolici ai României, cântecele pascale şi mariane alternând după fiecare rugă. La 10.30 începe sfânta Liturghie, concelebrată de toţi episcopii şi prezidată de cardinalul Lucian Mureşan. La predică ne este adusă din nou, în faţa noastră, jertfa acestor oameni mari, ce nu s-au aplecat în faţa tăvălugului comunist. Aici la cimitirul săracilor, locul e umplut de pelerinii veniţi să-şi cinstească eroii, e plin de icoane, de steaguri, de pancarte. Nici o regiune din România nu-i ''străină'' de Sighet, azi 11 mai 2013...
Este ora 13.30, când părăsim uşor, uşor Sighetul...
O doamnă, ce suferea de claustrofobie, a mărturisit că în momentul în care a intrat în ''celula preasfinţitului'' nu i-a mai fost frica, deşi era atât de strâmt, înghesuită şi într-un semiîntuneric neprielnic, şi-a învins toată frica, toate temerile...
Un domn, care a lucrat la Securitate, pe vremea comunismului, într-un serviciu de contrainformaţii, a avut o mărturisire plină de emoţii. Ororile văzute la Sighet, i-au răscolit sufletul şi chiar dacă n-a făcut represalii şi schingiuiri, s-a cutremurat de tot ce au făcut ''colegii săi''...
Personal, mi-am manifestat dorinţa de a face un pelerinaj, în afara celui organizat în a doua sâmbătă a lunii mai. Motivul e simplu, avem nevoie de mai mult timp pentru a vizita Memorialul, dar cel mai mult îmi doresc să particip la o Sfântă Liturghie, acolo, în celula neagră de la etajul 1... Chiar dacă revin a patra oară la Sighet, emoţiile sunt mereu, ''întâlnirea'' cu preasfinţitul Anton, are mereu ''agenda'' încărcată, exemplu său, al păstorului bun, îmi dă curaj şi încredere să merg mai departe... Autocarul înaintează vertiginos, ''înghiţind'' kilometru cu kilometru. Drumul urcă şi coboară într-o alternanţă ce taie monotonia. Afară a înnoptat de mult. Intrăm în Iaşi, aproape de miezul nopţii, o parte din pelerini coboară mai devreme, sunt de la celelalte parohii. Autocarul va merge până la ''Sfânta Tereza''. Cobor şi eu, la un moment dat, după ce-mi iau rămas bun de la prietenii pelerini cu care-am împărţit totul în aceste două zile. M-apropii de casă şi dorinţa din autocar îmi revine în gând. Chiar aşa, oare n-ar fi posibilă o Sfântă Liturghie acolo, în celulă ?... Promit să ministrez cum n-aş mai face-o vreodată... Târziu, reuşesc s-adorm. Un sentiment de împlinire îmi umple sufletul, de la el vine... Mulţumesc preasfinţite.
Emil Bejan
* * *
Fotografiile au fost obţinute prin bunăvoinţa PS Anton Coşa, episcop de Chişinău.
