În ultimele două zile de vară, 30 şi 31 august 2025, sâmbătă şi duminică, împreună cu alţi confraţi şi credincioşi am avut harul aproape nesperat de a face o vizită în două din locurile în care Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter a sfinţit numele Domnului şi şi-a sfinţit propria viaţă, anume puşcăria de la Jilava şi Catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti.
Este adevărat că, de-a lungul vieţii, am mai vizitat puşcării unde au fost torturaţi confraţi oameni (Sighet, Auschwitz, Birkenau etc.), dar atunci ca şi acum, încă înainte de a pătrunde în acest loc, îmi ardeau deja tălpile şi aş fi voit să fug departe mii de kilometri, de frică că balaurul urii ar fi prins viaţă şi m-ar fi înghiţit de viu.
Totuşi, am intrat, împreună cu ceilalţi pelerini ai speranţei, cu inima cât un purice, şi priveam înmărmurit pământul pe care picioarele Slujitorului lui Dumnezeu pr. Anton Demeter, cât şi ale altor mii şi mii de "deţinuţi" păşiseră, cu hotărâre, căci nu exista loc, nici lanţuri care să-l fi putut reţine ori îndepărta de la Dumnezeul în care îşi pusese toată încrederea. Şi aici, ca şi în sala de judecată, când judecătorul noii orânduiri socialiste pronunţase vesel sentinţa de 20 de ani de închisoare, el, puiul abia de cinci anişori preot, Anton Demeter, se simţea "mai liber ca oricând", căci "cauza lui Cristos învinsese".
Ascultam cu toţii vocea gravă a ghidului nostru şi nu puteam crede că în Grădina Maicii Domnului putuseră avea loc asemenea grozăvii.
Ura naşte monştrii, totdeauna şi peste tot, azi la fel ca ieri, şi aici în acest petic de rai al ţării noastre şi nu ne trebuie mult ca să ridicăm vocea ori mâna asupra aproapelui, reînviindu-l pe Cain, care zace în fiecare dintre noi. Cu o singură scânteie diavolul poate aprinde în toate inimile răutatea, iar în câteva secunde poate coace gânduri inimaginabile de răzbunare şi de tortură. Ajunge să privim în jurul nostru, nu mai departe de cât poate măsura ochiul plecat al capului, căci comunismul a murit, dar nu odihneşte în pace. Se zvârcoleşte şi acum şi caută să se ridice cu ajutorul suflului nostru de viaţă împrumutat lui. Cum?
Scrie Florin Constantin Pavlovici că nu s-a întâmplat la Jilava, ci a fost în amănunţime studiat să aibă loc, căci grozăviile nu se întâmplă, ci se programează cu mare luciditate: "Mii de deţinuţi zăceau sau se zvârcoleau în somn, sub plăcile groase de pământ, acoperite cu ierburi, sârmă ghimpată şi miradoare. În noaptea de iunie, închisoarea dormea vegheată de caralii cu pâslari uriaşi în picioare, traşi direct peste cizmele de piele, cu şube îmblănite pe umeri, cu căciuli cu clape peste urechi. Era frig şi umezeală în galeriile subterane unde i-am întâlnit stând înşiruiţi unul lângă altul, ca soldaţii de plumb din jocurile copilăriei. Nu aveau cai, săbii, suliţe, tobe ori puşti ca aceia, ci se sprijineau toropiţi de rachiu în bâte de lemn. Mânaţi ca oile pe un gang muced, am fost împărţiţi în grupuri inegale, fără nici o socoteală, şi împinşi, rând pe rând, pe uşile masive ale camerelor de detenţie, întredeschise de paznici la trecerea noastră. Încăperea în care am intrat nu am văzut-o decât a doua zi. Se apropia de miezul nopţii, eram frânt de oboseală, nu se distingea mai nimic, parcă aş fi pătruns într-un mormânt. M-a izbit doar o putoare de neînchipuit, o putoare esenţială, cosmică - ameţitoare, ucigaşă otravă. (...) Dimineaţa, pe lumină, noua mea locuinţă m-a impresionat nu atât prin dimensiuni, cât prin armonia dintre formă şi fond, prin adecvarea mijloacelor la scopuri, dacă nu cumva a scopurilor la mijloace. Specialiştii Ministerului de Interne în mobilă, aranjamente şi decoraţii interioare lucraseră cu folos. Organizarea spaţiului părea impecabilă. Într-o încăpere ceva mai mare ca tinda unei biserici, fuseseră instalate vreo treizeci de paturi de fier, tip cazon, lipite două câte două şi suprapuse pe trei nivele, până aproape de tavanul curbat, asemănător bolţilor de cramă. Spaţiile libere dintre paturi fuseseră calculate cu precizie: înguste, cât să te strecori şi să te caţări pe crengile de dormit. Se dormea câte doi în pat, cap la cap, dar şi cap la picioare, mai ales atunci când se înghesuiau cinci sau şase deţinuţi în două paturi alăturate. Nici nu s-a dat bine deşteptarea, că oamenii s-au repezit la coadă la closet. Closetul, şi el bine gândit de capetele luminate ale administraţiei, consta în două hârdaie de lemn, unul pentru urină, celălalt pentru fecale; până am ajuns şi eu la ele, se umpluseră şi dădeau pe de lături. Golirea lor se făcea de două ori pe zi, la haznaua din curtea închisorii. Exista şi un al treilea vas, putina cu apă, care se împrospăta odată cu golirea hârdaielor. De toarta putinii, atârna o cană cu smalţul spart, ruginită, o singură cană pentru toată lumea. Cu ea beam apă, cu ea ne spălam pe mâini..." (Florin Constantin Pavlovici, "Tortura pe înţelesul tuturor").
Înainte să ieşim, am intrat în miezul Iadului, în camera de tortură. O încăpere boltită, ce aminteşte de un lăcaş de cult, înnegrită de lacrimile curse din ochii celor duşi acolo să moară în chinuri şi, inspirat de Duhul Sfânt, am intonat toţi cu voce tare cântul victoriei Mielului: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi, viaţă dăruindu-le. Şi auzeam desluşit vocile sfinţilor condamnaţi care se amestecau cu ale noastre...., şi trimiţând înapoi ecoul ultimelor cuvinte ale cântului pascal..., şi celor din "mormânturi" Viaţă dăruindu-le..., Viaţă dăruindu-le..., Viaţă dăruindu-le....
L-am dus înapoi pe pr. Anton la Jilava, agăţând un tablou cu portretul lui în holul Iadului de la Jilava, şi-mi pare rău.
Am plecat de acolo cu inima uscată şi fără lacrimi, iar duminică, în sunet de cânt dumnezeiesc, împreună cu Înaltpreasfinţitul Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, cu Preasfinţitul Cornel Damian şi Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, înconjuraţi de mulţime de preoţi şi de credincioşi, ieşind din Iadul de sâmbătă, asemenea lui Cristos care în Sâmbăta Mare şi-a făcut loc din mormântul urii omeneşti, am intrat în Raiul splendidei bijuterii a Catedralei "Sfântul Iosif". Aici am reînviat şi noi, celebrând Sfânta Liturghie şi mulţumindu-i bunului Dumnezeu că îi ajutase pe Fericitul Vladimir Ghika, de la a cărui beatificare se împlineau 12 ani, şi pe Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter, ca viaţa lor să aibă rost, în memoria lor rostind şi predica despre moştenirea pe care ne-o lăsau, anume credinţa, speranţa şi dragostea eroică.
Un singur lucru ne mai lipsea, adică mulţumirea faţă de cei care au făcut posibile aceste două zile intense şi grele, dar rodnice întru speranţa că "dragostea le poate pe toate". Arhiepiscopului Aurel, episcopului Cornel, arhiepiscopului emerit Ioan, care au dat lustru zilei, fraţilor din Conventul "Sfântul Bonaventura" din Bucureşti şi surorilor din Ordinul Secular Franciscan, care ne-au omenit regeşte.
Domnul istoriei să ia pana în mâini şi cu sângele Mielului să adauge în Cartea Vieţii numele tuturor celor care ne-au făcut atât de mult bine!
Pr. Damian Gheorghe Pătraşcu,
ministru provincial
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 30-31 august: Pe urmele Slujitorului lui Dumnezeu pr. Anton Demeter
